Voievodul martir Constantin Brâncoveanu – 300 de ani de la moarte

51

Puternica personalitate a voievodului martir Constantin Brâncoveanu a marcat istoria românilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Îndelunga sa domnie din Țara Românească, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată într-un mod atât de cumplit în 15 august 1714, corespunde unor importante realizări economice, politice și nu în ultimul rând culturale.

Timp de un sfert de veac, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și a războaielor ce angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor țării, el a reușit, prin inteligență și intuiție politică, să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european, dând un nou curs dezvoltării culturii românești.

Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul județ Romanați. Copilăria și-a petrecut-o în casele părintești din București, aflată în imediata vecinătate a Curții Domnești. Murindu-i cei doi frați mai mari, toată moștenirea părintească a rămas tânărului Constantin, care și-a sporit-o și prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă. În 1678, când unchiul său a ajuns domnitor (Șerban Cantacuzino, 1678-1688) a fost înaintat treptat până la treapta cea mai înaltă a ierarhiei boierești, îndeplinindu-și cu abilitate și succes toate misiunile ce îi fuseseră încredințate.

Citeste si:  UNESCO a lansat pe internet Biblioteca Mondială a Ştiinţei

Una dintre ele privea apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania în fața ambasadorului imperial, contele Caprara. În 1681, cererea adresată de Constantin Brâncoveanu ca românii transilvăneni să-și poată păstra credința ortodoxă, iar mitropolitul Sava Brancovici, întemnițat, să poată fi eliberat, a fost satisfăcută de Curtea Imperială.

Prin poziția pe care o avea, prin averea pe care o stăpânea și prin însușirile sale, s-a impus în fața tuturor, mai ales că nu avea dușmani și era privit cu simpatie de majoritatea boierilor. Astfel că, la cererea și la rugămintea Sfatului, a acceptat domnia, devenind domnitorul Țării Românești, în 1688.

 

Profitând de liniștea de la hotarele țării, noul ales a pus mai întâi temelia Mănăstirii Hurezi (Vâlcea). În același an însă, au reînceput luptele dintre turci și imperiali, care amenințau să ocupe Țara Românească. În 1690, unitățile tătarilor împreună cu cavaleria munteană, în frunte cu voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munții pe la Bran și au învins armata imperialilor. Lupta de la Zărnești a fost singura luptă armată purtată de voievod, în care s-a dovedit un bun strateg.

Citeste si:  Judeţul Vâlcea: scurt istoric

Câțiva ani mai târziu, în 1695, pe fondul îmbunătățirii relațiilor cu Imperiul Habsburgic, i-a fost decernată Diploma de mare prinț, cu dreptul de a purta titlul de „Iilustrissimus”, care venea să se adauge la diploma primită de nobil ardelean și la cea anterioară de conte al Ungariei. Pentru acest titlu, Poarta avea să-l dojenească aspru pe Brâncoveanu.

După pacea de la Karlowitz (1699), când armatele otomane fuseseră înfrânte, iar Austria căpăta Ungaria, Transilvania (fără Banat), Slovenia și Croația, Țara Românească se găsea într-o poziție foarte grea. Pe de o parte, turcii căutau cu orice preț să-și mențină stăpânirea, iar pe de altă parte, imperialii căutau să ocupe aceste teritorii până la Dunăre. Cu abilitate diplomatică, Brâncoveanu a trebuit să reziste cererilor venite din partea imperialilor de a le închina țara, cât și presiunii otomane. Îngrijorat de politica religioasă impusă românilor din Transilvania (în care credința ortodoxă, deși majoritară, nu era recunoscută), el și-a îndreptat privirile către Rusia, stat ortodox în plină afirmare europeană. În urma soliilor trimise la Moscova, Petru I i-a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, încercând să-l sprijine în câteva din acțiunile sale ulterioare.

Citeste si:  Ctitorii brâncoveneşti: Palatul Mogoşoaia

Cu toate greutățile prin care trecea, Brâncoveanu Vodă a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi românești. Astfel, el a ridicat o serie de biserici și mănăstiri: biserica de la Potlogi (Dâmbovița), cea de la Mogoșoaia, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu), Brâncoveni, Mamul (Vâlcea), Biserica Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Nou etc., refăcând și consolidând, totodată, multe dintre cele existente.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata