Copiii nimănui

Două extemporale despre suferinţa de-a fi uitat şi abandonat de părinţi. În România sunt zeci de mii.

La sfârşitul acestui an şcolar, un profesor de limba şi literatura română de la un liceu bucureştean le-a cerut elevilor de clasa a noua să scrie o compunere, pornind de la o temă confesivă şi extrem de sensibilă: „O expe­rienţă care v-a schimbat viaţa sau v-a maturizat.”

Pentru tânărul dascăl a fost un prilej unic de a des­coperi printre elevii săi drame şi frământări greu de imaginat până atunci. Copiii şi-au deschis sufletul, aşa cum rar se întâmplă într-o şcoală, şi au pus pe hârtie crâmpeie de viaţă care ar putea fi oricând su­biecte de studii psihologice sau de roman. Sunt po­veştile unor tineri care au uitat demult gustul dulce al copilăriei şi care îndură deja povara unor res­pon­sabilităţi mult prea grele pentru sufletul lor. Părinţii lor au plecat aiurea, prin lume, după un loc de mun­că, lăsându-i să se descurce singuri ori să-şi crească fraţii mai mici, să-i spele, să le facă mâncare, să îi ducă la grădiniţă, să-i ajute la teme.

„Sunt poveşti tulburătoare, scrise cu mult suflet şi deznădejde, pe care nimeni nu le-a ştiut până acum”, spune profe­sorul.

„Unii dintre aceşti copii au fost aproape de exmatriculare pentru numărul mare de absenţe, dar niciodată n-au spus o vorbă despre motivul real pen­tru care au lipsit. N-au cerut milă, n-au vrut să fie văzuţi altfel. Sunt copii cuminţi, extrem de sensi­bili, dar foarte retraşi şi tăcuţi. Maturizaţi înainte de vreme.

Alţii, în situaţia lor, abandonează şcoala şi chiar ajung delincvenţi. Fenomenul ăsta de mi­graţie a părinţilor după un loc de muncă face rava­gii printre copiii din România. Cei care au scris com­punerile astea sunt doar o picătură într-un ocean. Dar, deşi par stăpâni pe viaţa lor, o ase­menea experienţă poate lăsa în sufletul lor o rană de care nu vor scăpa niciodată.”

I-am cunoscut pe doi dintre ei. Locuiesc în Bu­cureşti, în cartiere mărginaşe. Suntem în toiul verii, dar ei stau acasă, fiecare cu treburi gospodăreşti. Pentru ei nu mai există demult vacanţă. Sunt copii transfor­maţi în adulţi. Au fost de acord să stea de vorbă cu mine, să le public compu­nerile şcolare, să le scriu povestea.

Cu o singură condiţie: să nu le dez­vălui identitatea. Fără nume de fami­lie, fără fotografii, fără denumirea liceului. Orice asemenea precizare le-ar face rău. Cei de la Protecţia Co­pilului i-ar putea lua oricând la între­bări.

Minorii care trăiesc singuri, fără supra­ve­gherea unui adult, sunt luaţi şi duşi într-un aşa-numit centru de plasament. O ameninţare ca asta îi îngrozeşte. Apoi, nu vor să ajungă de râsul şi bat­jocura colegilor de la şcoală. Nici acum nu sunt ei foarte iubiţi. Faptul că sunt mai tot timpul apatici, singuratici şi obosiţi, după toate treburile de-acasă, a stârnit deja multe răutăţi şi ati­tudini dispreţui­toa­re printre colegii lor.