Copiii nimănui
Două extemporale despre suferinţa de-a fi uitat şi abandonat de părinţi. În România sunt zeci de mii.
La sfârşitul acestui an şcolar, un profesor de limba şi literatura română de la un liceu bucureştean le-a cerut elevilor de clasa a noua să scrie o compunere, pornind de la o temă confesivă şi extrem de sensibilă: „O experienţă care v-a schimbat viaţa sau v-a maturizat.”
Pentru tânărul dascăl a fost un prilej unic de a descoperi printre elevii săi drame şi frământări greu de imaginat până atunci. Copiii şi-au deschis sufletul, aşa cum rar se întâmplă într-o şcoală, şi au pus pe hârtie crâmpeie de viaţă care ar putea fi oricând subiecte de studii psihologice sau de roman. Sunt poveştile unor tineri care au uitat demult gustul dulce al copilăriei şi care îndură deja povara unor responsabilităţi mult prea grele pentru sufletul lor. Părinţii lor au plecat aiurea, prin lume, după un loc de muncă, lăsându-i să se descurce singuri ori să-şi crească fraţii mai mici, să-i spele, să le facă mâncare, să îi ducă la grădiniţă, să-i ajute la teme.
„Sunt poveşti tulburătoare, scrise cu mult suflet şi deznădejde, pe care nimeni nu le-a ştiut până acum”, spune profesorul.
„Unii dintre aceşti copii au fost aproape de exmatriculare pentru numărul mare de absenţe, dar niciodată n-au spus o vorbă despre motivul real pentru care au lipsit. N-au cerut milă, n-au vrut să fie văzuţi altfel. Sunt copii cuminţi, extrem de sensibili, dar foarte retraşi şi tăcuţi. Maturizaţi înainte de vreme.
Alţii, în situaţia lor, abandonează şcoala şi chiar ajung delincvenţi. Fenomenul ăsta de migraţie a părinţilor după un loc de muncă face ravagii printre copiii din România. Cei care au scris compunerile astea sunt doar o picătură într-un ocean. Dar, deşi par stăpâni pe viaţa lor, o asemenea experienţă poate lăsa în sufletul lor o rană de care nu vor scăpa niciodată.”
I-am cunoscut pe doi dintre ei. Locuiesc în Bucureşti, în cartiere mărginaşe. Suntem în toiul verii, dar ei stau acasă, fiecare cu treburi gospodăreşti. Pentru ei nu mai există demult vacanţă. Sunt copii transformaţi în adulţi. Au fost de acord să stea de vorbă cu mine, să le public compunerile şcolare, să le scriu povestea.
Cu o singură condiţie: să nu le dezvălui identitatea. Fără nume de familie, fără fotografii, fără denumirea liceului. Orice asemenea precizare le-ar face rău. Cei de la Protecţia Copilului i-ar putea lua oricând la întrebări.
Minorii care trăiesc singuri, fără supravegherea unui adult, sunt luaţi şi duşi într-un aşa-numit centru de plasament. O ameninţare ca asta îi îngrozeşte. Apoi, nu vor să ajungă de râsul şi batjocura colegilor de la şcoală. Nici acum nu sunt ei foarte iubiţi. Faptul că sunt mai tot timpul apatici, singuratici şi obosiţi, după toate treburile de-acasă, a stârnit deja multe răutăţi şi atitudini dispreţuitoare printre colegii lor.