Moaştele Brâncovenilor

După moartea lui Constantin Brâncoveanu, osemintele sale au avut parte de un destin zbuciumat. Au fost aruncate în mare, pescuite şi îngropate în taină în insula Halki, apoi aduse în secret la Bucureşti şi reînhumate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Peste ele s-a aşternut uitarea, până când o inscripţie de pe o candelă le-a scos din nou la lumină –

Pentru mine, jertfa Brâncovenilor se conjugă mereu doar la timpul prezent. Ea nu „a fost odată”, acum trei sute de ani, ci este acum, chiar aici, la kilometrul zero al Bucureştiului, unde se află moaştele hăcuite de iatagan şi de suliţă ale dom­nitorului Constantin Brân­coveanu. Din inima ora­şu­lui, voievodul răspândeşte va­lurile unei iubiri de Dum­nezeu care te cotropeşte, chiar dacă ai fi de piatră.

Sfântul Constantin Brân­coveanu a fost singurul dom­nitor român care a mu­rit martir. A sfârşit la fel ca Hristos – umilit, batjocorit, chinuit absurd, nu numai în trup, ci şi în suflet, silit să vadă cum capetele copiilor săi cad în ţărână, unul câte unul. Dar Brâncoveanu nu s-a clintit în credinţa sa nicio clipă. A fost demn, cu­rajos, frumos.Fără seamăn între voievozii noştri.

Ar fi putut să fugă sau să-şi le­pede credinţa creştină în schim­bul vieţii. Ar fi putut mima o trecere la mahome­danism, doar de ochii sulta­nului, iar apoi să se căiască şi să se întoarcă la ortodo­xie. Dar nu a făcut asta. El a ales să înfrunte moartea di­rect şi senin, păstrându-L pe Iisus drept singur domn şi stăpân, preţuindu-L mai mult decât toate comorile pă­mântului şi decât viaţa însăşi.

De aceea nu e doar un erou, ca ceilalţi domnitori români, ci un sfânt muce­nic, cinstit astăzi de toată creştinătatea. Unul înaintea căruia să te înfiori şi să te rogi. Să te rogi să-ţi întă­rească şi ţie credinţa slabă, să te ajute să-I slujeşti lui Hristos, atunci când vremile te clatină, să te ţină să-L iubeşti pe Dumnezeu, chiar dacă asta va însemna să fii prigonit, marginalizat sau doar luat în râs.

Brânco­veanu este, în primul rând, o punte către cerul din noi. Iar întâlnirea cu el e mai vie atunci când te afli în faţa moaştelor sale, care se află aşezate spre închinare la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Dar până să ajungă la noi, moaştele domnitorului au făcut un drum anevoios prin vremuri potrivnice.

• Zbor însângerat

 „O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevi­novatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolit jos, lângă capul părintelui său Constantin, părând a-l îmbră­ţişa?!”

Acestea sunt cuvintele pe care Andreea Memmo, plenipotenţiarul Vene­ţiei la Înalta Poartă, le aşternea pe 31 august 1714, într-o scrisoare emo­ţionantă. Tre­cuseră doar două săptă­mâni de când Brâncovenii fuseseră măcelăriţi în faţa sultanului şi a ambasa­dorilor occidentali de la Constantinopol. Execuţia lor nu a fost doar un act politic şi nici nu le-a vizat doar averile, pe care voievodul le cedase deja în urma torturilor. Nu.

Cruzimea cu care au fost ucişi Brâncovenii, unică în epocă, faptul că nu l-au decapitat doar pe domnitor, ci şi pe toţi băieţii acestuia, unul dintre ei în vârstă doar de 16 ani, precum şi alegerea zilei de 15 august, când toţi creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, toate acestea au un substrat religios.

Brâncoveanu trebuia să fie o pildă pentru toţi creştinii din Imperiul Otoman, să ia aminte la puterea semilunei şi să i se supună. Andreea Memmo spune că Ahmed al III-lea „s-a făcut ca un leu turbat şi a poruncit să le taie capetele”, atunci când dom­nul a refuzat să treacă la islam şi le-a spus fiilor săi: „Staţi tari şi bărbăteşti, dra­gii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a mu­rit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în cre­dinţa pravoslavnică!”.

Dar ura turbată a sulta­nului n-a semănat numai moarte, ci şi batjocură. Ca­petele Brâncovenilor au fost ridicate în suliţe şi plimbate prin oraş, iar trupurile le-au fost luate şi ţintuite de poar­ta seraiului, spre a-i înfri­coşa pe toţi cei care s-ar fi gândit să le urmeze exem­plul. La urmă, i-au aruncat în mare, ca să li se şteargă orice amintire. Să nu aibă parte de un mormânt al lor, care să devină loc de pele­rinaj. Turcii nu s-au gândit însă că din acel moment îi nemuriseră pentru vecie.