Palatul Culturii din Iaşi, cea mai importantă realizare a stilului neogotic în România
În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele rusești, aliate. Arhitectul afirma că ‘planurile de detaliu și o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce instalaseră’. După plecarea trupelor rusești clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviația, Telegraful fără fir și, în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârșitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, grație ministrului George G. Mârzescu, fostul primar al Iașilor.
‘Arhitectul I.D. Berindei a ales neogoticul pentru avantajul acestui stil de a oferi întâietate deschiderilor generoase în defavoarea zidăriei, care predomina la palatul neoclasic aflat anterior pe același loc. Potrivit mărturisirilor sale, a dorit să creeze o clădire luminoasă, pe o structură ușoară și elastică. Stilul neogotic a fost preferat și pentru că oferea sugestia de spațiu sacru, de catedrală, efect urmărit cu deosebire de arhitect. Concepția generală și funcționalitatea edificiului sunt marcate de destinația pe care a avut-o inițial, aceea de Palat de Justiție. În epocă, s-a vehiculat ideea că stilul neogotic al clădirii ar fi străin de spiritul arhitecturii Iașilor, oraș care a urmat mai ales linia neoclasică.
Astfel, faima clădirii s-ar datora faptului că ea este o apariție exotică, singulară, străină de tradițiile urbei. La data construirii palatului existau însă în Iași cel puțin două monumentale clădiri în stil neogotic: Cazarma din Copou și Palatul Gării. Goticul face parte din tradiția locului și prin faptul că a dat numeroase elemente componente ale stilului moldovenesc în care au fost înălțate cele mai vechi biserici ieșene, precum Sf. Nicolae Domnesc, biserica lui Ștefan cel Mare, aflată în fața Palatul, intră în dialog cu acesta. S-a vorbit și de ‘ciudatul stil gotic’ ce a bântuit arhitectura civilă moldovenească pe la 1870′, precizează istoricul muzeograf Sorin Iftimi.
Dimensiunile impozante ale edificiului au alimentat tradiția potrivit căreia Palatul ar avea 365 de camere, număr echivalent cu cel al zilelor dintr-un an. De fapt, pe planul clădirii actuale, se pot număra doar 268 de camere. Palatul a beneficiat de dotări tehnice deosebite la data inaugurării, îmbinând aspectul de edificiu străvechi și confortul ultimelor cuceriri în domeniu: iluminat electric, termostate, termometre de la distanță, sistem de curățenie prin vin, apel electric pentru avocați. Centrala electrică proprie se afla la subsol.
A fost prevăzut un rezervor de 500 metri cubi de apă, care urma să fie ridicată la etaje cu ajutorul hidrofoarelor, deoarece presiunea din rețeaua orașului era insuficientă. Ținând seama de desele incendii prin care a trecut vechea curte domnească, lemnăria acoperișului a fost ignifugată cu noul produs ‘Orniton’. Acoperișul original era din ‘eternită’, un fel de ardezie.
Despre stucaturile interioare se știa că acestea sunt opera sculptorului Emil Wilhelm August Becker. Acesta a folosit pentru prima dată invenția lui Henri Coandă, care a obținut din fierberea ipsosului în ulei un material nou, numit bois-ciment, de duritatea lemnului și înfățișarea stejarului. Inginerul ieșean Alexandru Dimitriu (1871-1955) a realizat frumoasele lucrări de feronerie. Oștenii în armură medievală de pe acoperiș, care au circa patru metri înălțime, sunt tot opera sa.
Mobilierul Palatului de Justiție, în stil neogotic, a fost proiectat și realizat în atelierele lui Albert Goumain din Paris (54, Rue Charonne). O fină lucrătură este filigranul ferestrelor holului central de la etaj. După 1950 s-au adăugat cele două mari vitralii colorate, care înfățișează ‘încoronarea lui Ștefan cel Mare’ și ‘întâmpinarea țarului Petru cel Mare de către Dimitrie Cantemir, la Iași’, ultima temă fiind una filosovietică, specifică acelor ani.
Carillonul produs la Hamburg, în Germania, de firma J.F. Weule, Bocknem, a fost instalat de casa inginerului Horia Pascalovici din București. Motorul pentru luminarea cu electricitate a întregului Palat și a grădinii din fașa lui a fost adus în septembrie 1925, urmând instalarea lui în sala mașinilor de la subsolul clădirii. Tot atunci a fost adus și motorul care urma să pună în mișcare faimosul ceasornic care se afla deja instalat în turnul central al Palatului.
Ambele au fost aduse din Franța. Ceasul avea să fie furnizat de casa Pascalovici din București. ‘Ceasornicul va marca orele, intonând diverse melodii naționale’. Mecanismul orologiului se află la etajul al treilea din turnul central al Palatului. Este un ceas cu trei cadrane, fiecare cu diametrul de 3, 24 metri. Cadranele erau inițial împodobit cu vitralii, reprezentând cele 12 zodii. Orologiul acționa sincron cu el 25 de ceasuri electrice, care erau amplasate în diferite săli de ședință ale Palatului de Justiție.
‘Carillonul este un sistem de clopote acordate, de dimensiuni diferite, care dau seria notelor muzicale dintr-o gamă completă. Ele sunt acționate de mecanismul ceasului printr-un tambur cu știfturi care acționează niște ciocănele metalice. În Europa, ceasurile cu carillon sunt răspândite începând cu secolul XV, în timpul Renașterii. Asemenea mecanisme au continuat să fie construite până în secolul XIX. În secolul XX, construirea de carilloane, ca cel de la Iași reprezintă o raritate, ele ilustrând un gust arhaizant. Carillonul palatului funcționează la etajul IV al clădirii. La fiecare oră fixă, carillonul intonează Hora Unirii. Cadranele orologiului este flancat de câte o frescă reprezentând doi plăieși’, mai explică Sorin Iftimi.
Inaugurarea Palatului de Justiție a avut loc la 11 octombrie 1925, în prezența lui Carol I, care era însoțit de familia regală. Exemplarul original al actului de inaugurare, frumos ornamentat, purtând semnăturile membrilor familiei regale și ale oficialităților prezente, a fost predat lui Sever Zotta directorul Arhivelor Statului din Iași, pentru a fi păstrat în colecțiile acestei instituții.
În ceea ce privește heraldica, bolta de intrare în Palat este străjuită, pe trei părți, de către o acvilă cu aripile desfăcute, ieșind din câte o coroană vegetală. Reprezentarea este specifică acvilei romane, așa cum apărea ea pe stindardele, vexillum, legiunilor antice. Coroana de lauri simboliza gloria militară, acvila ‘în triumf’.
‘Prezența acvilei amintește de tradiția fundării orașului Iași de către o asemenea legiune romană: Legio Iassiensis. Ne aflăm în plină mitologie istorică privitoare întemeierea orașului Iași după modelul Romei. Potrivit cunoștințelor istorice din a doua jumătate a secolului XIX, castrul amintitei legiuni s-ar fi aflat chiar pe locul actualului Palat, pe temeliile sale zidindu-se, la începutul veacului XV, Curtea Domnească’, precizează Sorin Iftimi.
Deasupra intrării, pe la jumătatea turnului, se află o stemă a Moldovei sculptată în piatră. Este vorba despre un scut rotund încărcat cu un cap de bour, care are între coarnele scurte o stea cu cinci colțuri. Capul este încadrat de două ramuri de măslin, pe lângă care coboară două panglici ondulate. ‘Scutul’ este flancat de două steaguri cu flamură pătrată. Sub scut sunt înfățișate un sceptru și o spadă încrucișate, însemnele puterii domnești, însoțite de diverse trofee militare.
Stema Principatelor Unite care este figurată în mozaicul holului de onoare, este datată 1859, cu trimitere directă la momentul înfăptuirii primei Uniri, care pentru Iași a însemnat un sacrificiu: pierderea statutului de capitală.
Stema României Mari, așa cum se prezintă, nu putea exista înainte de anul 1921, când a fost finalizată și publicată în ‘Monitorul Oficial’. Stema, în varianta mijlocie (folosită de instituțiile statului), este expresia grafică a realizării Marii Uniri din 1918. Sunt reprezentate noile provincii, unite cu țara. Ecusonul din centrul stemei, în tablă de șah (argint și negru), este, după cum se știe, stema casei de Hohenzollern.
Intrarea în Sala Voievozilor, remarcabilă operă de feronerie și sticlă, era încadrată, inițial, de două mari portrete ale reginei Maria și regelui Ferdinand, pictate de Gh. Popovici, în 1925. Astăzi acestea fac parte din colecțiile Muzeului de Istorie de la parterul Palatului. Numele sălii provine de la galeria de medalioane cu portretele domnilor Moldovei, de la întemeierea statului până la prințul Carol II). Aceste picturi în ulei au fost realizate după 1930.
Într-un capăt al sălii, atrage atenția un șemineu de marmură albă decorat cu un basorelief. Acesta reprezintă un ‘Arbore istoric’, cu portretele celor mai însemnați domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul regelui Ferdinand. Un asemenea Arbore istorico-genealogic al României, lucrat cu multă migală, a fost publicat la 1890, de către Ion C. Gârleanu.
Sala Voievozilor este boltită în arc frânt, după modelul gotic. Tavanul este de azur, semănat cu stele aurii. Această decorațiune amintește de Camera Înstelată, faimoasa Starry Room, cea mai înaltă instanță a Justiției în vechea Anglie, patria de origine a reginei Maria.
În spațiul central al sălii, corespunzător turnului cu ceas, dacă ridicăm privirea, descoperim o frescă zugrăvită în stil medieval, încadrată în niște arcaturi gotice. Compoziția cuprinde trei personificări feminine ale Justiției. Vestimentația medievală corespunde perioadei de afirmare a stilului gotic (secolele XI-XIV). În centrul imaginii, așezată pe un tron de aceeași factură gotică, se află un personaj feminin ținând în mâna dreaptă balanța și în mâna stângă crucea.
În dreapta este așezată o altă doamnă care scrie cu pana pe un pergament, iar în stânga tabloului este al treilea personaj feminin, sprijinit într-o spadă. Cele trei întruchipări ale Justiției erau evocate, probabil, de autorul ce iscălea, cu pseudonim ‘Josephus Flavius’, când își imagina cum noaptea ‘de pe fresca lui Pallady se dezlipește careul de dame: Legea, Dreptatea, Adevărul și Indulgența’, pentru a încinge un dans fantomatic pe culoarele Palatului de Justiție.
Denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiția ieșeană, fiind destinat să adăpostească diverse instituții culturale: Direcția pentru Cultură, Oficiu Patrimoniu, edituri, reviste culturale, muzee. Astăzi clădirea adăpostește doar două mari instituții: Complexul Muzeal Național ‘Moldova’ și Biblioteca Județeană ‘Gheorghe Asachi’. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)