Sălaj: Frâncenii de Piatră, raiul sălbatic abandonat în grija cailor

Un mic sat din Sălaj, de o frumusețe sălbatică aparte, a fost abandonat de oameni, liniștea verde a pădurilor de fag și stejar fiind astăzi tulburată doar de galopul și nechezatul câtorva cai, care trăiesc aici în semi-libertate, ca niște adevărați stăpâni ai dealurilor și văgăunilor din zonă.

Populat altă dată de zeci de familii ale meșterilor specializați în arderea calcarului pentru var, Frâncenii de Piatră este astăzi un sat în care casele ce au rămas în picioare aproape că pot fi numărate pe degetele de la cele două mâini, iar oamenii care trăiesc aici, pe degetele de o singură mână. Șansa „reînvierii” lui poate fi transformarea într-un sat de vacanță, unii fii ai satului, încântați de frumusețea locului, alegând să revină pe meleagurile natale, deocamdată doar în perioada verii.

Frâncenii de Piatră 7 km — scrie pe indicatorul din localitatea Glod, de pe drumul național ce leagă orașele Baia Mare și Dej. Nu suntem însă nici în Maramureș și nici în Cluj, ci în comuna Gâlgâu, județul Sălaj, pe Valea Someșului. Călătorul ar putea rămâne surprins că drumul care duce la micul sat este unul impecabil, vinovat de acest fapt fiind însă un proiect cu finanțare europeană.

De la intersecția către Frâncenii de Piatră, șarpele negru de asfalt se strecoară într-un peisaj deluros, cucerit treptat de sălbăticie. Doar o carieră de calcar ce se cască asemeni unei uriașe guri de balaur în coasta unul deal semnalează prezența umană în zonă. E o după-amiază însorită septembrie și frunzele pădurilor ce ne conduc spre sat încep să se coloreze într-un impresionant pastel de toamnă.

Intrarea în mica localitate nu e marcată de niciun însemn, doar apariția a două case, pe ambele părți ale drumului, arătându-ne că suntem deja în Frâncenii de Piatră. Acestea sunt, de fapt, printre puține case locuite, una dintre ele găzduind pe perioada verii o bătrânică ce iarna se refugiază la sora ei, la Dej, iar cea de-a doua o familie de patru surori ce vin, prin rotație, să aibă grijă de casa părintească.

„În sat au fost în vremurile bune până la 80 de familii. Noi suntem patru fete și stăm prin rotație, avem grijă de gospodărie. Părinții mi-au spus cu limbă de moarte să nu lăsăm să se prăpădească gospodăria. În stat mai stă o bătrână, care în ultimele două ierni a plecat la sora ei, la Dej, și un băiat care are grijă de animalele lui Florin”, spune Mia, una dintre surori.

Florin nu este nimeni altul decât un nepot al ei, inginer zootehnist ce locuiește la Dej, dar, cucerit pur și simplu de frumusețea locurilor în care au trăit părinții săi, a ales să revină periodic în sat, unde și-a amenajat minimal casa natală, pentru a avea grijă de cei șase cai de rasă pe care îi lasă să alerge, în semi-libertate, pe dealurile din zonă. În vârstă de 42 de ani, Florin Criste vrea să înființeze aici și o fermă de capre, având deja 100 de capete.

„Sunt inginer zootehnist. Părinții mei sunt de aici din sat. Eu vin la sfârșit de săptămână și după masa. Am vreo 100 de capre și șase cai de călărie. M-am apucat de capre din această primăvară și intenționez să ajung la 200 de capete. Am fost director la Oficiul de Reproducție și Selecție a Animalelor (ORSA) Sălaj, la Zalău. După reorganizare am fost director al ORSA la Cluj, după care director pe zona Cluj-Bistrița-Sălaj. Ulterior, am fost director general în București și în timpul ăsta am înființat un centru de formare profesională la Dej. Facem cursuri pentru operatori de însămânțări artificiale și lucrător în creșterea animalelor”, spune Florin.

Din vremea copilăriei el își amintește că ulița principală a satului era prin cursul văii ce străbate localitatea, iar ocupația principală a sătenilor era producerea varului ars, în cuptoare special concepute în acest sens.

„Aici au fost vărari, care făceau var ars. Toți bărbații din Frânceni se ocupau de fabricarea varului, în așa numitele văraștini. Eu eram copil când încă se mai făcea var. Care era tehnologia? Oamenii făceau var în cuptoare speciale, îl puneau în căruță, luau caii și se duceau pe câmpie, de unde veneau cu bucate, cu grâu cu porumb. Totul era troc. De aia îi și spune Frâncenii de Piatră. E piatră de var. Acum nu mai știu pe nimeni care să știe să clădească cuptorul de ars var”, menționează Florin.

Vremurile vărarilor sunt însă de mult apuse, iar satul a ajuns să fie părăsit în momentul în care a apărut mirajul civilizației de la oraș. Drumul rău și distanța relativ mare până la cele mai apropiate orașe, Baia Mare, Zalău sau Dej, dar și sărăcia agricolă a zonei au făcut ca cei plecați să nu mai revină, iar bătrânii să dispară încetul cu încetul, împreună cu casele de lemn în care locuiau.

Loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.