Sânzienele sau Drăgăicile sunt catalogate de mitologia românească drept niște zâne rele — iele, care se manifestă în ziua Sfântului Ioan Botezătorul de Vară, numele acestora fiind preluate în basme și legende cum ar fi Ileana Cosânzeana. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele provin dintr-un cult roman al zeiței Diana, acceptat și de populația din Dacia Romană: „Numele unui grup special de zâne, Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae Dianae, Sânzienele, zâne mai curând binevoitoare, și-au dat numele importantei sărbători a Sfântului Ioan Botezătorul”.
Legat de originea și semnificația originară a obiceiului de Drăgaică, etnologul Ovidiu Bârlea spune că „Drăgaica pare o rămășiță din practicile antice prin care zeitățile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile”, astfel că „fetele drăgaice continuă rolul preoteselor Ceres și Diana„. Existența serbărilor populare la vremea recoltării grâului este atestată, pentru prima oară, de monezile din secolul IV î.Hr., descoperite la Tomis și Callatis, care aveau pe revers chipul zeiței Demeter — zeița belșugului, cu o coroniță pe cap și în mână cu spice de grâu.
„Numeroși bătrâni din comunele Gura Teghii, Costești, Vernești, Săhăteni, Pietroasele și Lopătari ne-au certificat că jocul Drăgaicei este executat numai de fete și că, uneori, apare și un băiat, care duce un steag împodobit cu grâu, flori de câmp, în special drăgaică, pelin, ceapă, usturoi și panglici colorate”, afirmă publicistul Viorel Frâncu.
Începutul recoltării se pregătește și se realizează prin rituri și ceremonii. Personajul principal, o fată de măritat cu o sabie în mână, însoțită de celelalte drăgăicuțe, cu cununi de spice de grâu, colindă satele pentru ca în final să ajungă în târg.
„Și-au venit Drăgăicile,
Să culeagă spicele,
Spicele sunt măricele (bis),
Drăgaicele frumușele (bis).
Și-au venit Drăgăicile,
Să reteze spicele,
Grâu în spic ca vrabia (bis),
Și în pai ca trestia (bis).
De aceea, la Drăgaică sau Sânziene, începe recoltarea plantelor care își încheie ciclul biologic: sânziana sau drăgaica, cicoarea, sulfina, iarba „Sfântului Ioan”, secara și grâul.
În același sens, italianul Anton Maria del Chiaro completează, la 1718, descrierea Drăgăicii făcută de Cantemir, de data aceasta localizând-o în zona Munteniei: „Este curios, de asemenea, și spectacolul pe care obișnuiesc să-l facă în ziua de Sfântul Ioan, când câteva fete se îmbracă bărbătește, iar una dintre ele, rămânând în haine de fată, ține în mână o sabie goală și colindă în felul acesta, ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând și reprezentând pe Irodiada și pe călăul Sfântului Înaintemergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români „Drăgaica”.
Deși spiritul tradițional al târgului Drăgaica a apus, numărul celor ce trec pragul acestuia, în care comerțul se îmbină cu distracția, rămâne în continuare ridicat. 200-300 de comercianți din nouă județe sunt prezenți la Buzău în perioada 13-24 iunie, la fiecare ediție a târgului Drăgaica. Pe lângă comercianții tradiționali de turtă dulce sau pălării de pai, cel mai cunoscut târg de la Curbura Carpaților vreme de cinci secole este un prilej de a face cunoscute mărcile tradiționale ale regiunii de la poalele Munților Carpați — cârnații de Pleșcoi, covrigii de Buzău, vinul Tămâioasa de Pietroasele, țuica de Pătârlagele, precum și nelipsiții mici, „udați” cu bere. La deschiderea oficială participă, an de an, cântăreți de muzică populară cunoscuți, precum și ansamblul folcloric Plaiurile Mioriței din Buzău.
Fănică Bârlă, viceprimarul municipiului Buzău, a declarat că, „în pofida crizei economice, la fiecare ediție sunt prezenți mulți comercianți și producători din 10-15 județe ale țării, media numărului persoanelor care-i trec pragul fiind, conform datelor oficiale, de circa 100.000″. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)