Alba: Un muzeu etnografic construit într-un sediu de CAP, mărturie a vremurilor trecute de pe Tîrnava Mică

Satul românesc, inclusiv din Transilvania, asemenea întregii societăți, s-a transformat ireversibil, iar cei mai tineri locuitori ai săi nu mai au contact cu ceea ce până în urmă cu câteva decenii, pentru bunicii sau chiar și pentru părinții lor, era un lucru firesc, aflând, în general, doar din amintirile acestora despre cum era traiul de zi cu zi la țară.

Satul de acum nu mai este satul de dinainte, iar blidar, tiglazău, fidileș, ciur, bot sau ștronfănitor sunt cuvinte chiar de neînțeles, acum, și pentru un adolescent născut și crescut la țară, familiarizat mai degrabă cu cuvinte gen smartphone, iPhone, iPod, laptop, facebook, firewall.

Un astfel de sat este și Sâncel, așezat pe malul Târnavei Mici, lângă Blaj. Una dintre cele mai vechi localități din Alba, cu o atestare documentară încă de la 1252, Sâncelul a fost vizitat, la un moment dat, într-o zi de toamnă, prin periplul său prin țară, și de Nicolae Iorga. ‘Satul are într-o biserică obișnuită picturi de Smigelschi, plătite din fondurile unei societăți de femei.

Căsuțele se înșiră apoi pe întortocheate drumuri de tină (noroi — n.r.). La capăt e via seminariului (Teologic din Blaj) și se lucrează tocmai la culegerea ei. Flăcăii dănțuiesc în buți, iar printre butuci desfac struguri femei și fete cu catrințele înfocate și mari legături de cap cu vârfuri fluturându-le pe iile albe. La facerea nopții se împart struguri fiecăreia și chipurile albe se pierd răpede, pe toate drumurile, peste care se cerne acum cenușa umbrelor’, menționa Iorga.

Acum, casele nu se mai înșiră pe ‘întortocheate drumuri de tină’, ‘flăcăii nu mai dănțuiesc în buți’ și nici femeile și fetele nu mai poartă catrințe și ii, ci sunt îmbrăcate, multe dintre ele, după cele mai noi tendințe în modă.

Obiecte din trecutul sătenilor, folosite în gospodăria luminată de doar o lampă cu gaz, dar și fotografii cu imagini din viața celor care au trăit în Sâncel în secolul trecut sunt expuse însă în cea mai completă, potrivit unor specialiști, expoziție etnografică din județ, înființată, în 2007, în baza unui proiect, unic în țară, inițiat de Consiliul Județean (CJ) Alba. ‘Așa au apreciat (că e cea mai completă — n.r.) și ceilalți custozi, în urma vizitelor reciproce efectuate la expoziții, și reprezentanți ai CJ și specialiști de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia’, susține custodele Teodor Costea.

Amenajată într-o clădire care a găzduit până în 1989 sediul Cooperativei Agricole de Producție, Expoziția etnografică din Sâncel te ajută să faci o evadare în timp, în acele vremuri în care membrii unei familii, de multe ori cu cinci-opt copii, trăiau înghesuiți într-o singură încăpere și mâncau, poate mai mulți chiar, din același blid (farfurie — n.r.), dar care, posibil, comunicau mai mult între ei decât noi și, cine știe, poate erau mai fericiți.

Am decis să mă întorc și eu în timp, să mă reîntorc practic într-o lume despre care am auzit atât de multe povești atunci când eram mică și stăteam în preajma bunicii care, iarna, țesea la război covoare, chindeie (prosoape — n.r.), merindări (șervet de bucătărie) sau tapete (covoare — n.r.). Așa se face că, într-o zi frumoasă de toamnă, am pătruns într-o altfel de lume grație expoziției etnografice din Sâncel, însoțită de custodele acesteia, Teodor Costea, cel care i-a convins pe săteni să doneze obiectele care fac în prezent parte din colecție și care riscau poate altfel să fie distruse mai devreme sau mai târziu. ‘Din păcate, multă lume a aruncat sau chiar a ars astfel de obiecte’, își exprimă mâhnirea custodele.

‘E un spațiu rezonabil, poate cel mai mare din județ pus la dispoziție pentru o expoziție etnografică, fapt care ne-a permis să structurăm expoziția în mai multe module’, spune Teodor Costea despre sediul fostului CAP transformat în muzeu.

Două dintre încăperi sunt destinate obiectelor folosite de țărani la munca câmpului, respectiv la semănatul cerealelor, prășitul porumbului, seceriș și strângerea recoltelor, sau în gospodărie. Găsești aici și plug, și grapă, și semănătoare de porumb, dar și unelte de fierărie și diverse obiecte de tâmplărie — fierăstrău manual, gilău. Nu lipsesc nici botul (recipient prins de spate — n.r.) de cules struguri, ștronfănitorul, un băț cu trei vârfuri cu care erau zdrobiți strugurii, ciurul de semințe sau coșnița pentru albine.

Îmi atrage atenția o moară pentru zdrobit semințe (floarea soarelui și dovleac) pentru obținerea uleiului comestibil, confecționată din lemn de păr îmbinat cu fontă, cu două roți mari paralele. După inscripția care încă se mai păstrează, descopăr că a fost construită de firma ‘Hofherr Schrantz’ din Viena.

Custodele îmi povestește că, din cele aflate de la donator, un fiu al satului stabilit la Blaj, moara a fost folosită de către familia sa între 1850 și 1931. Străbunica acestuia a primit utilajul, alături de o căldare de rachiu, de la un frate de-al său stabilit în Ungaria, pentru a o ajuta să-și întrețină familia. Instalată într-un șopron (anexă gospodărească — n.r.), alături de un teasc pentru ulei și de o plită pe care se prăjeau semințele cu puțină sare, moara familiei a deservit zeci de ani întregul sat.

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.