Şona, un sat mărturie a prezenţei timp de secole a saşilor pe Valea Târnavei Mici

Șona, un sat locuit timp de secole aproape în totalitate numai de sași, nu mai numără astăzi decât câțiva locuitori de etnie germană, dar vechea comunitate și-a lăsat amprenta pentru totdeauna în localitatea de pe Valea Târnavei Mici.

Aproape totul amintește în Șona de sașii care erau odată majoritari în sat, fie că vorbim de casele construite într-un anumit stil arhitectural, de vechile porți de lemn inscripționate cu numele proprietarului și cu anul în care au fost edificate, de clădirea impunătoare a școlii, dată în folosință în 1930, și, mai ales, de biserica evanghelică, monument istoric, o fortificație de strajă satului de aproape o jumătate de mileniu.

Ceva lipsește însă. Și nu e vorba doar de mirosul de mere care venea, până primăvara târziu, dinspre fiecare casă, din beciurile unde fructele erau depozitate cu migală de către gospodari. Și nici de faptul că, pe vremuri, în fiecare sâmbătă seara, fiecare familie mătura, pentru a fi curat a doua zi, duminica, nu doar trotuarul, ci și drumul din fața casei.

Citeste si:  Ce efecte ar putea avea creşterea răspunderii administratorilor: avalanşă de insolvenţe şi demisii în lanţ

Știu că așa a fost până în 1990, fiindcă printre puținele familii de români care locuiau în Șona se aflau și bunicii mei. Aveau casa sus, pe deal, „între români”. Pentru a ajunge acolo, trebuia să străbați tot satul. Și acum îmi amintesc acel miros specific Șonei, de toamna până primăvara, acela de mere. Și acum îmi amintesc cum femei sau bărbați măturau, sâmbăta, drumul de pământ, acum asfaltat.

Și acum îmi amintesc despre nenumăratele baluri săsești organizate de la Bobotează până la începutul Postului Mare, de la „Balul Femeilor”, cunoscut și sub denumirea de „Balul Portului”, fiindcă toată lumea era îmbrăcată în port popular, urmat a doua zi, în 3 februarie, de „Balul Copiilor”, până la „Balul Pompierilor”, în sat, mistuit de-a lungul secolelor de două incendii devastatoare, existând până în 1990 o unitate de pompieri voluntari

Citeste si:  Ciocolata de casă, desertul copilăriei

. Și acum îmi amintesc despre balurile mascate, atât pentru adulți, cât și pentru copii, în care măștile cele mai originale erau premiate. Și acum îmi amintesc despre ultima petrecere care avea loc înainte de lăsarea postului, în casa „Părintelui vecinilor”, când se serveau tocăniță de vițel și gogoși. Și acum îmi amintesc cum toți membrii familiilor de sași se îndreptau spre biserică în fiecare duminică dimineața, îmbrăcați în costume tradiționale.

Am purces la drum în Șona într-o astfel de zi, sperând parcă să revăd grupuri de credincioși grăbindu-se spre biserica evanghelică. Era pustiu însă pe drum, iar pe ușa de intrare în biserica fortificată era pus lacătul. Acum, aici se slujește doar la câteva săptămâni odată, atunci când vine la Șona un preot de la Sebeș, care se îngrijește spiritual și de puținii sași care au mai rămas în celelalte localități de pe Târnava Mică. Odată cu emigrarea sașilor, în biserica evanghelică din Șona nu au mai fost oficiate botezuri și nunți, ci doar înmormântări.

Citeste si:  Un algoritm poate prevedea comportamentul uman mai bine decât o putem face noi

„Cheile bisericii sunt la tanti Ani„, îmi spune verișoara mea, care îi transmite acesteia telefonic că vreau să fac câteva fotografii în interior. Amabilă, tanti Ani, una dintre puținele săsoaice rămase în Șona, îmi oferă această posibilitate. Îi spun că am mai fost în biserică și în vara trecută, atunci când sute de sași care au emigrat s-au reîntors, unii pentru prima dată, în satul natal pentru a marca împlinirea a 700 de ani de la prima atestare documentară a localității.

„Și acum Șona este și rămâne satul nostru natal, patria noastră, de care ne amintim cu plăcere și bucurie”, a afirmat, cu acel prilej, președintele Asociației Șonenilor în Germania, Hans Gartner.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata