Satul vrâncean, identitate proprie prin arta tradiţională

0 23

Pe o suprafață de peste 3.000 de kilometri pătrați, reprezentând aproximativ 1,7% din teritoriul țării și cu o populație de peste 220.000 de locuitori, depozitarul unor vestigii istorice atestând urmele unei așezări scitice descoperite la Bârsești datând din sec. VI î.Hr, satul vrâncean tezaurizează valori spirituale, morale și culturale care dau identitate respectivului tărâm de neam românesc ce dăinuie într-un spațiu mărginit de munții Carpați Răsăriteni și râul Siret.

Satul vrâncean conține o lume care își duce existența, aparent, în mod simplu. Și totuși viața oamenilor care locuiesc în cele 68 de comune și peste 300 de sate ori cătune, îndepărtate în mare parte de tumultul zgomotos al orașelor, este profundă în bogăția valorilor românismului tocmai prin aparenta-i simplitate. Oamenii acestor locuri și faptele care îi definesc construiesc tiparul identitar ce a dăinuit peste vremi și care poartă pecetea unor trainice practici culturale, constituindu-se pentru cele trei zone ale județului (de munte, a podgoriilor și de câmpie) în semne distinctive geografic ori din punct de vedere economic, dar și prin arta tradițională specifică, strâns legată de viața oamenilor care au creat-o.

Arta populară din localitățile, oglindind trecutul, tradiția lui istorică și condițiile economice, sociale și culturale, precum și fantezia, sensibilitatea creatorului popular în realizarea unor produse originale și inimitabile, păstrează și continuă fondul străvechi tracic, care se exprimă prin multiple forme, susțin cercetătorii Muzeului de Etnografie din Focșani.

Condițiile istorice, configurate și de o situație geografică aparte, au conferit Vrancei caracterul de neconfundat cu alte locuri din țară, manifestat în toate domeniile vieții materiale și spirituale. Populația de agricultori, viticultori, păstori din zonă a creat o artă în strânsă legătură cu modul ei de viață, de o diversitate, originalitate și individualitate specifice, încorporate în adevărate monumente artistice ce se disting prin armonie, echilibru și simplitate.

Vrancea posedă un număr mare de valori etnografice, de la cea mai simplă unealtă de lucru și până la locuințe și instalații al tehnicii populare, totul „vorbind” privitorului despre capacitatea creatoare a locuitorilor acelor plaiuri, despre spiritul lor inventiv și practic, dar și despre simțul lor artistic ce așteaptă și iar așteaptă să fie descoperit de călătorul însetat de cunoaștere și frumos.

Întreaga creație artistică rurală vrânceană se manifestă în alcătuirea și înfrumusețarea locuințelor, în cromatica țesăturilor de casă și portului popular, în ceramică, crestături în lemn, precum și în modul în care sunt confecționate obiectele de strictă necesitate din gospodărie.

Toate poartă, spun specialiștii instituției amintite, pecetea tendinței de stilizare abstractă, geometrică. Chiar atunci când e înfățișată o floare, tendința de geometrizare este evidentă, fapt ce conduce la încorporarea ornamenticii vrâncene în aria vechii ornamentații europene, spre deosebire de ornamentica zoomorfă și antropomorfă ce ține de Orient și care în țara noastră a apărut abia în ultimele decenii.

„Ceramica, motivele cusăturilor și alesăturilor de pe cămăși și fote, chimirele, obiectele lucrate în lemn, toate se mărginesc la o redare abstractă, geometrică a ornamentației. Acest fond artistic geometric își trage obârșia de la traci și este cel mai puternic, restul ornamentației având un rol auxiliar”, scria Ion Diaconu, cel mai important etnograf care s-a născut și a studiat folclorul vrâncean.

Odată cu evoluția istorică, și creația populară vrânceană a suferit transformări, vădind împrumuturi de la alte zone etnografice învecinate, dar păstrând fondul tradițional și, drept urmare, caracterul de continuitate.

Emil Giurgea, în lucrarea „Plaiuri Vrâncene”, menționa că „puține zone din România au păstrat atât de fidel bogata moștenire a generațiilor trecute ca Vrancea”.

Casa, biserica, școala, sufletul satelor vrâncene, constituie locuri primordiale în spațiul cultural al acestui tărâm moldav. Satele vrâncene, care au dat culturii românești personalități al căror nume dăinuie peste timp, între care mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în Parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele școlii naționale de arhitectura, scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinți, creator al școlii românești de geografie, se disting prin arhitectura caselor, prin întemeierea spațiului de locuire, prin amenajarea funcțională a gospodăriei, prin dispunerea acareturilor și a celor trebuincioase existenței ca fundament al trăirii, dar și ca o oglindă a practicilor sale culturale.

Pentru a avea o imagine de ansamblu, dar succintă, a artei populare vrâncene sunt necesare referiri la toate domeniile unde ea se manifestă puternic, în forme proprii.

„De la înțelegerea elementelor arhitecturale exterioare, de la stilistica construcției ajungem să descifrăm , pe axa istorică, tiparul ființării și al schimbării mentalității prin diversificări tipologice și stilistice”, spunea despre construcțiile din satul vrâncean profesorul Ion Dumitrache.

În arhitectură, creația populară se caracterizează prin varietate și proporționalitate, ingeniozitate tehnică și simplitate. Monumentele și casele din lemn întâlnite în Vrancea reprezintă una dintre realizările de seamă ale locuitorilor acelor meleaguri, arhitectura populară a satelor vrâncene scoțând la iveală aspect deosebite ale acestei forme de artă.

Pornind de la realitatea istorică, potrivit căreia Vrancea este, prin excelență, o regiunea de răzeși, așezată multă vreme lăturalnic față de drumurile de comunicație importante și care nu a avut contact decât foarte târziu cu „reședințele Domniei”, conducerii țării, rezultă că ele sunt creația nemijlocită, originală a locuitorilor satelor și cătunelor răzeși, fără influență din afară. Vrâncenii și-au pus în operele lor arhitecturale o parte din sufletul lor, din experiența vieții și muncii proprii. Trăind în regiuni acoperite de păduri și-au construit din lemne case folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate mai păstrează și astăzi, e drept parțial, dar încântând călătorul dornic de revelații născute din mintea omului, case tradiționale, precum în localitățile Bârsești, Negrilești, Paltin, Nereju, Vizantea, Răcoasa și, în parte, Soveja ori Nistorești.

În legătură cu lăcașurile de cult, din lemn, părți integrante ale arhitecturii populare, ridicate în majoritatea lor din inițiativa și contribuția locuitorilor, de către meșteri locali de mare talent și inventivitate, rămași în cele mai multe cazuri anonimi, specialiștii în domeniu afirmă că ele au însemnat în societatea retrasă în care și-au dus traiul vrâncenii un important factor politic și social al vieții satelor vrâncene.

Bisericile și mănăstirile din lemn, unele dintre ele dăinuind de peste șase secole, sunt lăcașuri care păstrează tradițiile ortodoxe ale locuitorilor acestui județ și cultivă, de asemenea, sentimentul solidarității și al respectului pentru generațiile vârstnice, prin așezămintele sociale ori culturale pe care le au sub oblăduire. Pe teritoriul Vrancei sunt 45 de asemenea monumente lăcașe, biserici. Cele mai reprezentantive și de inclus într-un viitor plan de promovare turistică sunt la Mănăstioara, Nistorești, Valea Sării, Prisaca, Ruginești, Anghelești, Mușunoaiele, Vterești, Herestrău, Buluc, recent introdusă pe lista monumentele intrate în patrimoniul național.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata