Soveja, pe un picior de plai, pe-o gură de rai, unde ai aerul cel mai ozonat

1

Am petrecut răstimp de două zile și două nopți lungi la prima mea vizită în Soveja mirat că nu am găsit mai înainte acest creier de munte unde șoaptele apelor repezi ale Șișiței se împletesc cu acelea ale pădurii, unde aerul e mai tare și mai rece, unde brazi și molizi semeți se ivesc dintre codrii de foioase și-ți aruncă aromele de rășină în suflet, ozonând ca nicăieri în țară văzduhul și, implicit, plămânii obosiți de poluarea orașului, dar și depoluând sufletul de angoasele civilizației moderne.

O mirare deloc vană, deloc convențională, după ce, între Focșani și Panciu, simțeam că-mi fug literele cărții ce o aveam în mână (pentru a-mi alimenta „cu litere” cei 74 kilometri ce-i aveam de parcurs într-un autobuz obosit de vreme).

Deodată ceva mă împinge să abandonez o lectură și așa chinuită de meandrele unei cărări primejdios încolăcite printre „căldările” cu mister montan, pe care nevăzute mâini sloboziseră covoare brodate în aramă, aur și platină, corupte de perspectivele vastității înghesuite ici, eliberate colo… Metafora mioritică, „Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai” cu „brazi și păltinași… munți mari…paseri lăutari”, îmi vine brusc în minte, gândind la sentimentul ce l-a avut Vasile Alecsandri venit în zonă la sugestia scriitorul Alecu Russo să culeagă nestemate lirice populare, între care se înscrie și Balada Miorița.

Știam despre vremelnica oprire a celor doi patrioți români ce au pus umărul la Unirea Principatelor din 1859 la mănăstirea Soveja. Mai știam și faptul că nici Odobescu nu avusese decât cuvinte „sus puse” privind aceste locuri. Dar nu „pipăisem” vizual până la la primul meu popas la Soveja pădurea sa mândră de copaci falnici, cu lăstăriș dedesubt, iar pe deasupra având crengi răsfirate, de boltă măreață, punctată ici și colo, în dumbrăvi mai însorite, de tufe de diferite forme, ca și când ar fi fost așezate de meșteșug omenesc și nu de natură. O pădure udată de numeroase izvoare…

Nu cunoșteam — și asta pare acum esențial — faptul că meleagurile vrâncene nasc fabuloase spații de visare și înfrângere a conștiinței critice care, protestând parcă imediat, se ridică la divinitate și metaforă.

Tărâm și liman ideal pentru ascultarea metaforelor, loc sfințit de Dumnezeu care a așezat-o într-un rai pământesc, sfințit de legendă și istorie adevărată, dar și de oamenii din zonă și faptele lor, Soveja încă nu mi se pare pe deplin exploatată de călătorii în căutarea sublimului.

„Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delphi pentru greci și muntele Meru pentru vechii indieni”, scria părintele geografiei moderne de la noi, Simion Mehedinți, fiu al acestor locuri, „o alcătuire de templu, unde omul de știință și poetul pot contribui, efectiv, la zvonirea în cele patru zări a eforturilor acelor care sunt păstrători de tradiție ca fagii, ca brazii, ca ienuperii care se lipesc de țărână”, după cum scria acesta în cartea „Oameni de la munte”.

De altfel, el a ținut să-și semneze volumul chiar împrumutând numele localității unde se născuse, Soveja.

Pe citadinul sufocat între asfalt, beton și sticlă, munții, dealurile, pâraiele îl „scot” din cămașa angoasei cotidiene. E și motivul pentru care nu voi da o „arhitectură” anume acestor însemnări, mizând doar pe „susurul” ori ,,răcnetul” impresiei, nefăcând, însă, abstracție de rigoarea datelor documentare.

Soveja este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus populat din județul Vrancea. Vatra comunei nu are o localitate care să fi dat numele așezării, denumirea Soveja planând, practic, peste cele două sate componente, Dragosloveni, ce este și reședință, și Rucăreni, ambele dispuse pe văile a două ape, Dragomira și Șușița, dar despărțite de dealul Bisericii peste care trec un drum și două cărări, de aproximativ un kilometru fiecare. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Tâfla.

Acest spațiu feeric cuprinde în el legenda pribegilor din Rucăr și Dragoslavele Muscelului muntean, cei care, descălecând de două ori Carpații, de Miazăzi și Răsăriteni, în căutarea unor locuri care să-i ferească de invazii și asuprire, s-au întâlnit într-o conviețuire pașnică și creatoare cu mocanii locului și bârsanii de peste munți, cei ce își mânau toamna și primăvara turmele de oi spre câmpie și înapoi pe calea transhumanței.

Doinește în acest nume unic, Soveja, și fluierul ciobanului mioritic, ce îngână prin glas stins bocetul „măicuței bătrâne” ce-și caută fiul, „mândru ciobănel, tras printr-un inel”.

Spunând Soveja, parcă vezi cuvintele dăltuite în piatră ale „Pisaniei” lui Matei Basarab, ctitorul mănăstirii din comună, care stă mărturie încercărilor de veacuri ale românilor de unire și frăție, dar auzi și glasul trâmbițelor ce-au chemat la luptă românii în anii 1916 — 1917, pe una dintre laturile „triunghiului Morții”, Mărășești — Mărăști — Oituz, pentru ca România să fie reîntregită.

Soveja este, însă, și chipul luminos al unor localnici răzeși, harnici și isteți, care au intrat în civilizație cu tot tezaurul tradiției moștenite din bătrâni. Unul dintre aceștia, Gheorghiță Geană, urmaș al lui Simion Mehedinți, spune, parafrazând un celebru dicton, că „acest loc sfințește pe om”.

Așezare montană, având condiții bio-climatice deosebite, cel mai ozonat aer din țară, Soveja a devenit o stațiune climaterică cunoscută cu o sută de ani în urmă, fiind o destinație atât pentru cei veniți la tratament, în special mineri suferinzi de boli profesionale de plămâni, dar și pentru turism de odihnă ori expediții prin zone mai puțin călcate de picior omenesc.

Bazilica mănăstirii veghează și tăinuie umbrele timpilor, dreaptă, albă, curată. Un nuc bătrân împrăștie răcoare și frunze tomnatice. Pe o ușă laterală, o mână a vopsit cifra 1645. Te lași pe o lespede ori direct în iarba udată de bruma toamnei târzii, fixezi acest număr și-ți reamintești că împăcarea dintre basarabul muntenesc (domnitorul Matei Basarab—n.r.) și lupul moldovean (Vasile Lupu—n.r.) s-a pecetluit și prin ridicarea acestui lăcaș al reculegerii strategice.

Istoria scrisă năvălește cu amănunte generoase pentru călătorii de pretutindeni pășind pe lemnul încă jilav al casei muzeu, o altă casă aflată în apropierea celei de la Câmpuri, unde și-a odihnit la vreme de bătrânețe atât de tânărul său suflet moș Ion Roată, cel ce spărsese un tabu politic, fiind inclus, deși era țăran răzeș, în Divanul ad-hoc ce a prefațat Unirea Principatelor.

Acoperișul solzos, care își „pleznește” ochiul cu irizări poznașe, și varul halucinant de alb al zidurilor, pompează în artere emoția încercată când plouă lung și trist, ca la moartea unui voievod. O emoție statornică în suflet se înfiripă de îndată ce atingi aruncătorul de mine și mitraliera de la intrare, flancând, ambele, prispa largă. Plumbii, baionetele și minele încă primitive, flintele, ghiulelele și cartușierele înnegrite atestă, alături de mulțimea ordonată simbolic a celorlalte artefacte, încleștarea, în zonă, a neamurilor, de-a lungul secolelor. Săbii șențuite și iatagane colbuite „taie” monotonia ținutului în două felii distincte, înainte și după Mărășești.

loading...
Citește și
1 Comentariu
  1. sandu pavel spune

    aveti dreptate aer excelent ozonat ,este f. bun pt liniste si
    recreere, dar f putina publicitate,
    trebuie reabilitat drumul pana la lepsa, gresu tg.secuiesc brasov
    altfel statiunea nu are viitor.sunt f multe de discutat.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.