Povestea primei femei meteorolog de la staţia cu cea mai mare zăpadă din România

0 13

Elena Stanciu este prima și singura femeie meteorolog din istoria stației Bâlea Lac din Munții Făgărașului (județul Sibiu), locul unde se măsoară iarna cea mai mare zăpadă din România, de regulă de peste un metru, la 2.057 metri altitudine.

„Bâlea Lac este a doua casă, pentru mine. Sunt singura femeie de la această stație. Eu am fost prima și singura femeie care a venit aici.

Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din București, locuiesc în București și fac naveta București — Bâlea Lac. Și îmi place foarte mult. Aș fi putut să mă mut la Institut, în București, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzația că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraș din cauza asta”, a declarat joi,Elena Stanciu.

Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la București la Bâlea Lac.

O distanță de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porțiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea și Lacul Bâlea.

Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligați iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcționa din cauza condițiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiți să meargă pe jos, cu salvamontiștii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanșe.

Întrebată ce spun vecinii ei din București despre faptul că iubește atât de mult Masivul Făgăraș încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaște râzând că,de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munți. Mulți mă întreabă și nu pot să înțeleagă cum stau eu aici, la Bâlea”.

Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înțelege trebuie să știi că la Bâlea Lac și-a întâlnit soțul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Și tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Național de Meteorologie, de la București.

Trecerea a fost de la aglomerația Bucureștiului, pantofi cu toc și fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac și uneori, lupta pentru supraviețuire în condiții extreme, într-o zonă de o frumusețe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste și unde au loc avalanșele cele mai mari din România.

„Prima mea tură aici a fost — am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoșteam pe nimeni.

Am urcat de la Cârțișoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în București și eram obișnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc și fustă și m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu și îți doreai să vezi un om. Am avut noroc și timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunț. Am ajuns la serviciu, toate bune și frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina.

Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era mașină și din nou a trebuit să merg pe jos.

Eu nu știam că trebuie să mergi la cabană, să anunți că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist și am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat”, povestește Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

Ea spune că și-a dorit foarte mult să lucreze într-o stație meteo de munte. A avut de ales între stația din stațiunea Păltiniș (județul Sibiu), un loc fără avalanșe și zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi ușor cu mașina, și Bâlea Lac.

„Nu m-au detașat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aș fi dorit să lucrez într-o stație de munte. Singurul loc liber eta la Păltiniș. Pe urmă, m-am dus la Institut. Știți cum sunt părinții…” hai acasă”. Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona și peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel față de viața din București, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiștilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai și cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanșă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulți nu te iau în seamă”, explică Elena Stanciu.

O leagă de Bâlea aproape jumătate din viață. Are 45 de ani și puterea să povestească zâmbind despre toate peripețiile de aici. E clar că nu e un loc obișnuit de muncă. Acum are puterea și râde de întâlnirile cu vulpea și ursul și chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum și nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiștii care ignoră sfaturile salvamontiștilor și ale meteorologilor.

„Dacă sunt turiști care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanșeze o avalanșă, dacă merg în zona cu pericol mare”, spune meteorologul Elena Stanciu.

Ea se numără printre puținii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanșă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanșă de după 1990.

„Am prins avalanșa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanșa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea.

A fost dimineața. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanșa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei — patru zile să se liniștească vremea, după avalanșă.

Când am ieșit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgați în șomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanșei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiștii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanșă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac.

A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanșă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac”, rememorează Elena.

A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat în anii trecuți, pentru Elena Stanciu și colegii ei, să se poată descurca și fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcționeze transportul pe cablu și să fie nevoiți să meargă ore în șir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să își învingă propriile limite. Atât fizice, cât și psihice.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata