2 februarie – Stretenia, Târcolitul viilor şi Ziua ursului

În calendarul sărbătorilor populare româneşti, ziua de 2 februarie este marcată de trei astfel de evenimente: Stretenia, Târcolitul viilor şi Ziua ursului.

Stretenia este o sărbătoare populară, care se asociază cu sărbătoarea creştină Întâmpinarea Domnului. Aceasta ne aminteşte de aducerea la Templu a Mântuitorului Iisus Hristos de către Sfânta Fecioară Maria, la 40 de zile de la Naştere, spre a fi închinat Domnului.

Potrivit prescripţiilor Legii iudaice, cele 40 de zile reprezentau zilele de curăţire a celei care născuse, după care tot primul nou-născut de parte bărbătească trebuia să fie închinat Domnului. Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă pentru noi, ca o îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naştere, pentru molifta de curăţirea lor şi închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine la biserică şi-l aduce pe nou-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.

Cuvântul ”stretenie” a fost preluat din textele liturgice slavone şi înseamnă ”întâmpinare” sau ”întâlnire”. Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de către Papa Ghelasie, în anul 494, când a înlocuit vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe zeul Pan şi care avea loc la începutul lui februarie, când se făceau procesiuni cu făclii aprinse în jurul oraşului. Pan, denumit şi Lupercus, era cel care omora lupii şi ocrotea turmele.

În creştinismul oriental, sărbătoarea a fost introdusă de către împăratul Iustin în anul 526 şi generalizată în secolul al VI-lea, în jurul anului 534, de către împăratul Iustinian, în speranţa că va scăpa Constantinopolul de cutremurele frecvente şi de epidemii. Făcliile au fost înlocuite cu lumânări, de aceea sărbătoarea se mai numeşte şi Sărbătoarea luminilor.

Denumirea ”Stretenie” simbolizează, în credinţa populară, o divinitate mitică, asemănătoare babei Dochia, care prezice caracterul vremii, după firea ei schimbătoare. Ţăranii cred că aceasta este ziua când se întâlneşte iarna cu primăvara şi fac prognoze meteorologice în funcţia de cum este vremea la Stretenie.

Citeste si:  Luna februarie - documentar

Această sărbătoare deschide şi Anul Nou Viticol şi Pomicol şi, prin urmare, este marcată şi de o serie de obiceiuri străvechi şi sărbători pomicole şi viticole. De asemenea, se crede că timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei-de-vie şi al pomilor fructiferi.

După ce, la 1 februarie, horticultorii au sărbătorit Arezanul viilor, la 2 februarie se marchează Târcolitul viilor, străvechiul început al Anului Nou Viticol şi Pomicol, care constă într-un ritual de ocolire a plantaţiilor de viţă-de-vie. Este vorba despre un ritual săvârşit în scopul fertilităţii viţei-de-vie, cu caracter mistico-religios. De regulă, este îndeplinit de bărbaţi, simbolizând capul familiei, care trebuie să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte.

Ei merg, în zorii zilei, la vie, cu o sticlă sau o ploscă cu ultimul vin, funingine de pe vatra casei amestecată cu untură şi cu un ”bundărete”. ”Bundăretele” este un fel de ”tobă”, făcut în Muntenia şi Oltenia, din carne, slănină şi viscere fierte. Este preparat la sacrificiul porcului, între Crăciun şi Bobotează şi se mănâncă la Anul Nou Viticol, respectiv la ”Târcolitul viilor”, uneori la Bobotează (6 ianuarie) sau la Anul Nou Agrar (9 martie). În mitologia populară, porcul reprezintă spiritul grâului, prin urmare bundăretele, preparat din organele sale, simbolizează prosperitatea şi abundenţa.

Odată ajuns la vie, capul familiei o înconjoară de trei ori, apoi se opreşte la capătul ei, unde taie o bucată de bundărete pe care o aşază lângă butucul viţei. Taie, apoi, o coardă de viţă şi unge tăietura cu funinginea şi grăsimea aduse de acasă. Mănâncă o bucată de bundărete, toarnă vin peste viţă şi bea şi el puţin vin, săvârşind, astfel, ritualul de fraternizare cu viţa-de-vie, căci, se spune în popor, cei ce mănâncă şi beau la aceeaşi masă devin prieteni. Urmează apoi un ritual de ofrandă şi incantaţia magică: ”Doamne, să-mi faci struguri cât bundăretele! / Cum este bundăretele de mare, aşa să se facă strugurii de mari! / – Bună dimineaţa, vie! / – Mulţumesc Ilie / – Faci vin sau te tai? / Fac!”. Coardele tăiate şi le pune pe piept, cruciş, şi pe cap, în formă de cunună. Întors acasă, le plantează în grădină, pentru a deveni ”norocul viţei”.

În mitologia populară, Stretenia, când se fac şi aceste practici rituale ale viilor, este şi Ziua Ursului, cunoscută şi ca Martinul cel Mare. Este la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, iar în mitologia populară, în această zi, ursul iese din hibernare şi părăseşte bârlogul. Conform tradiţiei, el îşi priveşte umbra în zăpadă. Dacă este frig sau ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu şi bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, cu soare şi îşi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

Citeste si:  Sărbători şi tradiţii populare: Stretenia, Târcolitul viilor şi Ziua ursului

Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic. Şi-a câştigat o adevărată veneraţie, simbolizând curajul şi puterea. În diferite culturi siberiene, ursul era considerat strămoşul şi călăuza şamanilor. În unele triburi din nordul Africii exista un adevărat cult al urşilor, în încercarea de a le îmbuna sufletele, să nu se întoarcă şi să se răzbune pe oameni, după ce sunt vânaţi. El este asimilat şi cu Luna deoarece dispare odată cu sosirea iernii şi reapare primăvara. La vechii greci, ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului, respectiv Ursa Mare şi Ursa Mică. La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor.

Citeste si:  Sălaj: Poliţişti transformaţi în bucătari, într-un inedit concurs de gătit

Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) – considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor – ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă ”piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

În credinţa populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri şi practici magice: ungerea copiilor cu grăsime de urs, botezarea celor mai firavi cu numele ”Ursu”, pentru a fi puternici în viaţă, afumarea celor bolnavi de ”sperieturi” cu păr jumulit din blana ursului etc. Pentru a câştiga simpatia şi bunătatea ursului, oamenii pun pe poteci vase cu miere şi bucăţi de carne. În schimb, nu este voie să arunci cărbunii în curte. Lupoaicele îi caută ca să-i mănânce, cărbunii le asigură fertilitatea. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el, cu respect, folosind denumiri precum ”Moş Martin” sau ”’ăl Bătrân”.

Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urşilor.

Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii, precum şi Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul primăverii. De asemenea, se crede că în această zi timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice.

Ţăranii ştiu cum va fi vremea după comportamentul ursului şi pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata