Şantajul grec asupra Germaniei

  • Grecia solicită Germaniei despăgubiri de 162 miliarde euro

Răspunsul are şanse mari să fie pozitiv deoarece premierul elen şi-a devoalat, în discursul sau de pe 8 ianuarie susţinut în faţa Parlamentului, atu-ul din mânecă: «Există o obligaţie morală faţă de poporul nostru, faţă de istorie, faţă de toate popoarele europene care au luptat şi şi-au dat sângele împotriva nazismului” de a solicita Germaniei “despăgubiri de război şi rambursarea împrumuturilor forţate”.

Pentru a-şi susţine ideea din finalul discursului său politic acesta a evocat cazul eurodeputatului grec (membru al SYRIZA) Manolis Glezos în vârstă de 92 de ani, figura emblematică a Greciei care la 19 ani a doborât drapelul nazist de pe Acropole. Practic, Tsipras a readus în dezbatere publică refuzul constant al Germaniei de a plăti despăgubirile solicitate de Grecie susţinând că această afacere nu are nici o bază juridică şi şi-a pierdut legitimitatea după 70 de ani de la finalul celui de al doilea război mondial.

În aceste condiţii, este evident că relaţiile dintre cele două ţări sunt mai mult decât tensionate iar Germania nu este dispusă să cedeze şantajului Greciei deoarece ar realiza un precedent extrem de periculos pentru poziţia sa de lider european şi de locomotivă a economiei UE. O poziţie tranşant exprimată la mijlocul lui ianuarie de ministrul german de finanţe care sublinia că “după 70 de ani de la finalul celui de al doilea război mondial chestiunea reparaţiilor (financiare, n.n.) şi-a pierdut legitimitatea”.

Miza disputei o constituie aproximativ 162 miliarde de euro (jumătate din datoria Greciei) solicitate de Atena ca despăgubiri pentru pierderile materiale şi umane suferite în perioada dominaţiei naziste.

Începând cu 1941 ocupaţia nazistă din Grecia a fost printre cele mai sângeroase din Europa. Mai mult în afara pierderilor umane cel de al III-lea Reich a impus Băncii Centrale a Greciei un împrumut forţat de 467 milioane de Reichsmarks, împrumut care nu a fost niciodată rambursat. Valoarea acestuia a fost estimat în 2012 de camera deputaţilor a Parlamentului german, Bundestag, la 8,25 miliarde $ în timp ce Grecia îl evaluează, într-un raport confidenţial remis de ministerul de finanţe elen la 11 miliarde euro.

După capitularea Germaniei, americanii au avut ca prioritate blocarea ascensiunii comuniştilor. Grecii aflaţi în plin război civil şi sub beneficiul planului Marshall au uitat să-şi revendice drepturile până la semnarea tratatului de pace.

 

  • Germania, cel mai rău platnic din secolul XX

Germania şi-a revenit dar nu a plătit aproape nimic foştilor săi inamici, ceea ce a contribuit masiv la miracolul economic german. Numai că asta a transformat-o, aşa după cum sublinia profesorul de istorie economică Albrecht Ritschl în cadrul unui interviu şocant publicat în 2011 de reputata publicaţie germană Der Spiegel, “în cel mai rău platnic al secolului XX”.

În 1990, cu puţin timp înainte de reunificarea celor două Germaniei, Berlinul a semnat cu Aliaţii tratatul “2+4” în care nu se face însă nici o menţiune la anteriorul “tratat de pace”. Cum Grecia a a aprobat acest nou tratat, Germania a considerat închis de facto capitolul referitor la despăgubirile datorate.

La momentul actual, Germania este în fruntea eşalonului european care blochează un al doilea plan de finanţare a Greciei deşi, aşa după cum sublinia deputatul german Daniel Cohn-Bendit, “germanii, care sunt reticenţi să finanţeze un al doilea plan de salvare pentru Grecia, ar trebui să-şi amintească de ceea ce au furat din această ţară în timpul primului război mondial […] Este vorba de 81 de miliarde de euro care sunt datorate Atenei”. Declaraţia a fost făcută pe 15 februarie în cadrul audierilor în urma cărora Parlamentul European a respins proiectul de acordare unui al doilea pachet de ajutor de 130 miliarde euro pentru Grecia.

 

  • Jocul cifrelor

Ajunşi în acest punct se pune întrebarea cât de mare este datoria Germaniei către Grecia? 81 de miliarde avansaţi de nemţi sau 162 miliarde solicitaţi de greci? Sau nu mai există nici o datorie după cum susţine Berlinul? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să facem, din nou, recurs la istorie.

Pe 6 aprilie 1941 Wehrmachtul a invadat Grecia şi a rămas acolo până în 1944. Istoricul Mark Mazower consideră, în cartea sa că Grecia este ţara care a suferit cel mai mult de la nazişti – după Rusia şi Polonia – suportând şi „jefuirea sistematică a resurselor sale.” Drept dovadă, în 1941, naziştii impun, Băncii Centrale Greceşti (aşa cum au făcut şi în alte ţări), un împrumut de 476 milioane de mărci germane pentru “contribuţii la efortul de război”.

Împrumutulnu va fi niciodată rambursat, pentru simplul motiv că nu este menţionat în Acordul de la Londra din 1953, care stabileşte valoarea datoriei externe contractate de Germania între 1919 şi 1945. Pentru a nu repeta greşelile Tratatului de la Versailles şi să cruţe noul aliat al Occidentului în confruntarea cu ameninţarea comunistă, SUA sunt de acord să reducă datoria la jumătate a Germaniei. Victimele ocupaţiei sunt rugaţi să uite cererile lor de compensare deoarece obiectivul strategic al aliaţilor este de a construi o Germanie puternică şi liniştită decât să o vadă umilită şi ruinată de datorii.

Drept urmare, Washingtonul solicita majorităţii ţărilor beneficiare ale Planului Marshall să renunţe pentru moment la cererile lor de despăgubire, “mutând” temporal aceste despăgubiri după o reunificare a Germaniei în contextul unui „tratat de pace”.

Perioada de graţie va permite RFG să cunoască un adevărat „miracol economic” (celebrul Wirtschaftswunder) timp de patru decenii. Numai că după unificare, Bonn-ul va “aranja” lucrurile astfel încât să nu fie nevoie să-şi onoreze angajamentele. Astfel, cancelarul Helmut Kohl obţine ca în Tratatul de la Moscova din 1990 de aprobare a reunificarea să nu fie menţionata sintagma „tratat de pace”, una dintre condiţiile prevăzute în acordul din 1953 pentru eventualele restituiri.

Cum Grecia a neglijat acest aspect la semnarea noului tratat şi-a pierdut orice legitimitate de a mai solicita respectivele despăgubiri menţionate în precedentul tratat. Totuşi, nu trebuie neglijat faptul că în 1960 Grecia a primit din partea RFG compensaţii de 115 milioane mărci (aproximativ 58 milioane euro) în cadrul unui acord global care includea mai multe ţări europene şi Israelul. Practic, de atunci, Germania consideră că şi-a achitat datoria faţă de Grecia.

 

În loc de concluzii

După cum se vede, schimbarea gărzii politice la Atena este departe de a linişti spiritele europene. Dacă ţinem cont că pe lista creditorilor Germaniei mai figurează şi alte ţări care s-au aflat sub ocupaţie nazistă în cel de al doilea război mondial, acceptarea de către Berlin a şantajului grec poate crea un precedent extrem de periculos pentru stabilitatea întregii regiuni. Din acest motiv, este prea puţin probabil ca revendicările actualului guvern grec vor fi luate în considerare sau ca Germania va accepta un compromis financiar de genul celui propus de Atena.

Cu atât mai mult cu cât în mod evident Atena nu este în postura în care poate şantaja comunitatea europeană doar pe baza unei simple ameninţări de părăsire de către această a arealului UE. Mai curând, cei mai interesaţi de realizarea unui compromis sunt grecii care nu au forţa necesară de a rezista fără sprijinul financiar al Uniunii. Asta însă înseamnă finalul politic al lui Tsipras echivalentă cu intrarea Greciei într-o zonă de instabilitate politică extrem de periculoasă pentru întreaga Europă.

Ramăne să vedem însă care vor fi concluziile finale ale summitului de pe 11/12 februarie de la Bruxelles. Oricum ar fi, istoria tulbure a banilor pe care Germania i-a plătit (sau ar fi trebuit să-i plătească) ramăne în suspans şi puţin probabil că va fi vreodată clarificată.

Dănuţ  Dudu

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.