Istoria electricităţii

Încă din antichitate a fost remarcat fenomenul de electrizare a corpurilor. Prin anul 900 î.Hr., Magnus, un păstor grec, observă că încălțămintea sa, ce conținea cuie din fier, este atrasă de niște stânci. Acea regiune se va numi Magnesia, de unde va proveni cuvântul magnet.

Din scrierile lui Thales din Milet rezultă că europenii cunoșteau din 600 î.Hr. că prin frecare chihlimbarul (în greacă, elektron) se electrizează.

În 1088, chinezul Shen Kuo descrie acul magnetic utilizat la busolă pentru orientare în cadrul navigației maritime.
Prin secolul al XIII-lea, Pierre de Maricourt (Petrus Peregrinus) efectuează experiențe cu magneți și descrie proprietățile acestora, realizând în premieră o hartă a liniilor câmpului magnetic.

Girolamo Cardano, în lucrarea ”De subtilitate”, apărută în 1550, face distincția dintre forțele magnetice și cele electrice. În lucrarea ”De magnete, magneticisque corporibus, et de magno magnete tellure” apărută în 1600, savantul englez William Gilbert descrie acest fenomen și altele similare și utilizează termenul electro de la cuvântul grecesc ce denumește acea piatră prețioasă. Gilbert poate fi considerat părintele conceptului actual care definește electricitatea. O altă descoperire a acestui savant este faptul că Pământul este un magnet uriaș și astfel explică funcționarea busolei.

Citeste si:  Teoria Relativităţii în viaţa de zi cu zi

Cercetările lui Gilbert au fost continuate de fizicianul german Otto von Guericke (1602 — 1686) care observă că între corpurile încărcate electrostatic pot apărea și forțe de respingere. În 1660, acesta inventează o mașină alcătuită dintr-o sferă de sulf ce se rotea și care prin frecare de un material textil producea electricitate statică. Englezul Francis Hauksbee i-a adus unele îmbunătățiri transformând-o într-un adevărat generator electric.

În 1729, Stephen Gray (1666 — 1736) observă că electricitatea poate fi transportată dintr-un loc într-altul prin fire metalice și astfel realizează distincția dintre conductori și izolatori. În plus, demonstrează că electricitatea acumulată în corpuri se distribuie pe suprafața acestora.

Fizicianul francez Du Fay (1698 — 1739) face diferența între electricitate pozitivă și negativă, pe care o denumește electricitate sticloasă (obținută prin frecarea sticlei) și electricitate rășinoasă (în acest caz materialul fiind chihlimbarul sau cauciucul).

În 1745, fizicianul olandez Pieter van Musschenbroek (1692 — 1761) efectuează niște experiențe pentru a vedea dacă o sticlă umplută cu apă poate reține sarcina electrică. Astfel realizează butelia de Leyda, primul condensator electric, care ulterior va sta la baza construcției condensatoarelor. William Watson (1715 — 1787) a perfecționat butelia de Leyda utilizând pentru cele două armături foițe metalice subțiri, mărind astfel capacitatea acesteia de a acumula electricitate.

Citeste si:  Mai multe ţări, printre care şi România, testate de UNESCO pentru pregătirea în caz de tsunami

Benjamin Franklin (1706 — 1790) realizează, în 1752, celebrul său experiment (care a condus la inventarea paratrăznetului) prin care a demonstrat că trăsnetul nu reprezintă altceva decât o descărcare electrică atmosferică.

Fizicianul italian Luigi Galvani (1737 — 1798) este primul care studiază efectul fiziologic al curentului electric. Compatriotul său Alessandro Volta (1745 — 1827) realizează prima pilă electrică. În 1800, William Nicholson (1753 — 1815) și Anthony Carlisle (1768 — 1842) descoperă electroliza, descompunând apa în hidrogen și oxigen.

Chimistul englez Sir Humphry Davy studiază efectele chimice ale curentului electric, fiind astfel fondatorul electrochimiei. Prin procedee electrolitice, reușește să separe elemente ca: magneziu, bariu, stronțiu, calciu, sodiu, potasiu, bor.

Unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului a fost Andre-Marie Ampere (1775 — 1836). Acesta studiază interacțiunea reciprocă a curenților electrici și magneților, forța electrodinamică, iar în 1820 a stabilit formula acestei forțe. Pentru experimentele efectuate, Ampere a realizat solenoidul, forma simplificată a bobinei de mai târziu. Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric îi poartă numele.

Citeste si:  Retrospectiva economică (săptămâna 7 - 13 iulie 2014)

Germanul Georg Simon Ohm (1789 — 1854), în 1826, descoperă proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică, denumită ulterior legea lui Ohm. Unitatea de măsură a rezistenței îi poartă numele.

Michael Faraday (1791 — 1867) continuă cercetările lui Ampere referitoare la forțele electromagnetice și descoperă în 1831 fenomenul de inducție electromagnetică, enunțând Legea inducției electromagnetice, care pune bazele teoretice ale conversiei diferitelor forme de energie în energie electrică și demonstrând astfel că un câmp magnetic variabil poate genera un curent electric. Faraday a mai studiat și electroliza și a formulat legile electrolizei care îi poartă numele, astfel fiind considerat unul din fondatorii electrochimiei. El a evidențiat clar modurile în care poate fi obținută electricitatea: prin frecare, prin inducție, pe cale chimică sau termoelectrică. Cercetările lui Faraday au condus la o interpretare științifică riguroasă a fenomenelor electromagnetice, ale căror legi au fost enunțate ulterior de către Maxwell.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata