Şase decenii de la moartea marelui muzician George Enescu

42

Au trecut șase decenii de când George Enescu și-a lăsat muzica să dăinuie și să călătorească fără el în întreaga lume. ”Când era foarte tânăr, își făcea planuri avântate: cu banii câștigați pe scenă, își va cumpăra pământ în România și curând după, se va retrage în țara de baștină, își va pune pentru totdeauna vioara în pod și își va petrece zilele și anii compunând muzică”, spunea prietenul lui George Enescu, Bernard Gavoty.

Marele compozitor și dirijor român George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881 în comuna Liveni din județul Botoșani, ce astăzi îi poartă numele. A fost al ”optulea copil și totuși unic” al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți șapte frați ai săi stingându-se din viață la vârste fragede.

După ce familia s-a stabilit la Cracalia, în 1884, a început să descopere tainele pianului și și-a confecționat singur prima vioară. Aici, a fost într-o legătură permanentă cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani, a primit o vioară și a început să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, după un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul. ”Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac, așa cum îi spuneau familia și apropiații, visa să devină compozitor încă de la vârsta de cinci ani”, consemnează datele biografice publicate de Muzeul Național ”George Enescu”.

”…mama era, ca și soțul ei, nepoată de preot ortodox. Așa se face că port o dublă pecete, de țăran și de mistic. Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios transferându-le în muzică”, mărturisea George Enescu în lucrarea ”Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty.

La cinci ani, în 1886, a compus o primă lucrare — ‘‘Țara Românească, operă pentru vioară și pian”. În același an, George Enescu l-a cunoscut pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iași, care i-a îndrumat primii pași în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această întâlnire, a mărturisit într-un interviu acordat preotului Nicolae Hodoroabă, în ziarul ieșean ”Opinia”, din 21 martie 1927: ”…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note”.

În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. a învățat elementele de bază ale studiului instrumentului și a deprins tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs. Din această perioadă datează și primele sale interpretări ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului.

Îi plăcea foarte mult studiul armoniei, la 11 ani lucra deja pe forme precum: rondoul, sonata, variațiunea. ”Dar n-am așteptat să le cunosc pentru a le compune”, mărturisea el. Surprinzătoarea polivalență a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit ”un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești. ”Când iubesc ceva, mi se gravează în inimă pentru tot restul vieții. După opinia prietenului meu, Bernard Gavoty, împart cu Mozart acest privilegiu”, mărturisea George Enescu.

Prima ieșire în afara Conservatorului a avut loc la 13 aprilie 1892, în cadrul concertului ”Fantasie” de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea tânărului violonist este legată de un alt moment, o săptămână mai târziu, când l-a înlocuit pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ”Capriciu” de H. Vieuxtemps. În ultimul an la Viena, 1894, în cadrul unui concert de binefacere, George Enescu a interpretat prima parte din ”Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor” de F. Mendelssohn-Bartholdy. Perioada din ”orașul muzicii” s-a încheiat triumfător pentru Enescu.

La 20 martie 1894, a susținut un concert ca violonist, la Ateneul Român din București, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.

Citeste si:  Bucureşti, capitala mondială a muzicii în timpul Festivalului "George Enescu"

La recomandarea profesorului Hellmesberger Jr., George Enescu a fost trimis de tatăl său sa studieze la Paris, la Conservator (1895-1899), unde a fost îndrumat de profesorii José White și Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie și André Gédalge la contrapunct, potrivit biografiei prezentate de Muzeul Național ”George Enescu”. La 13 ani, artistul scrisese deja trei simfonii. A fondat un ”Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde ”George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Four­nier și Fritz Schneider.

Un moment excepțional pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 15 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept ”confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”. La 23 decembrie 1897, interpretează pentru întâia oară muzică de cameră, în sala Pleyel din Paris. Din program a făcut parte ”Sonata op. 12” de A. Gedalge, profesorul său, lucrare ce îi este dedicată. Din perioada studiilor la Paris datează cele patru ”simfonii de școală”: ”Poema Română op. 1” (1897) pentru orchestră și cor bărbătesc, ”Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2” (1897), ”Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” (1897), ”Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6” (1899), conform Muzeului Național ”George Enescu”. La 6 februarie 1898, suita simfonică pentru orchestră ”Poema Română” este cântată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes, iar la 13 martie, în primă audiție la București, la Ateneul Român, interpretată de Orchestra simfonică a lui Eduard Wachmann, dirijată de tânărul compozitor.

La 17 decembrie 1898, la un concert de binefacere la Ateneul Român, la care participă Elena Bibescu, D. Dinicu, E. Loebel, Th. Fuchs, George Enescu cântă pe noua vioară „Stradivarius”, cumpărată cu bani în parte obținuți prin subscripție publică.

La 24 iulie 1899, a absolvit clasa de vioară la Conservatorul din Paris, ocazie cu care a primit o vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

La 11 și 18 februarie 1900, cântă pentru prima oară ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ”Concertul pentru vioară în re major” de Beethoven și ”Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor” de Saint-Saens. La 8 aprilie 1900, orchestra simfonică din București, dirijată de George Enescu, cântă, la Ateneul Român, în primă audiție, lucrarea sa ”Fantezia pentru pian și orchestră”, solist Theodor Fuchs.

”De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun. (…) Cum poți să te îndrăgostești de o simplă vioară când iubești muzica în întregime? Or, eu nu iubesc decât un lucru pe lume: muzica, imensa muzică. Adică sunt un om cu idei foarte înguste…”, spunea artistul în ”Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty.

Până la 24 de ani, între compozițiile sale simfonice se numărau și cele două ”Rapsodii” pe teme naționale românești, o ”Suită de orchestră”, alături de care creația sa muzicală s-a desăvârșit și cu alte lucrări pentru orchestră: ”Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, ”Uvertura pentru concert”, ”Uvertura triumfală”, concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră, poemul simfonic ”Vox Maris”, trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, ”Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele ”La Vission de Saul”, ”L’Aurore” și lieduri).

Evoluția în creația simfonică a fost marcată de ”Rapsodiile române” (1901 și 1902). În țară, prima audiție a ”Rapsodiei române nr. 1 în La major” a avut loc la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra ”Philarmonica” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost ascultată, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ”Santa Cecilia”.

Citeste si:  Preşedintele Kosarom: Nu mai investim nici un leu, până nu vedem măsuri de sprijin pentru producătorii români

Opera ”Oedip” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost finalizată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului XX. În țară, ”Oedip” a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național ”George Enescu”. ”Oedip” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.

A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului. În 1921, la 8 decembrie, a dirijat ”Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică ”George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.

Remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internațional, creațiile unor compatrioți ai săi, atrăgând astfel atenția asupra tinerei școli muzicale românești. Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei de compoziție românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție ”George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român.

În a doua parte a vieții sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susținut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar și în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituții din Franța, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), și ca profesor de compoziție, la Universitatea Harvard (SUA).

În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția sa, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

În anul 1954, termină la Paris ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33”. În noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, George Enescu a suferit un atac cerebral. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul ”Paganini”, din partea organizației ”Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”. La 23 ianuarie 1955, are loc prima audiție a ”Simfoniei de cameră”, la Paris.

George Enescu s-a stins din viață la 4 mai 1955 (5 mai 1955, conform unor surse), în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul ”Pere Lachaise”, din capitala Franței. ”S-a sfârșit… Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, și se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraș unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârșit. Drumul a fost lung, desigur. Ce scurt mi s-a părut!’‘, se încheie ”Amintirile lui George Enescu” (”Les Souvenirs de Georges Enesco/ Amintirile lui George Enescu”, Bernard Gavoty).

La 4 mai 1955, un comunicat al Ministerului Culturii și Uniunii Compozitorilor din R.P.R, transmis de Agerpres, anunța: ‘‘Prin moartea lui George Enescu, creator și interpret de excepțională valoare, care și-a dăruit poporului munca sa neobosită de peste o jumătate de veac, arta patriei noastre pierde pe unul din cei mai iluștri maeștri ai ei. Opera lui George Enescu, muzician de seamă al timpurilor noastre, va rămâne pentru totdeauna ca o contribuție a geniului artistic al poporului nostru la patrimoniul muzicii universale”.

La 7 mai 1955, articolul ”’Înălțătoarea pildă a artei lui Enescu” de Alfred Alesssandrescu, maestru emerit al artei din RPR”, din ziarul ”Scânteia” prezenta un nou omagiu: ‘‘Enescu a fost învățătorul compozitorilor români, arătând cât de minunate roade se pot obține prin prelucrarea muzicii noastre populare cu mijloacele artistice cele mai desăvârșite. În același timp el a fost apreciat de către lumea muzicală de pretutindeni (…) drept unul dintre cei mai desăvârșiți interpreți ai vremii noastre. La aceste însușiri s-au adăugat farmecul personal, nesfârșita bunătate și generozitate care l-au caracterizat pe omul Enescu. Posedând o cultură și o memorie muzicală neobișnuit de vastă, Enescu stăpânea un repertoriu imens de muzică simfonică și de cameră, din toate epocile istoriei muzicii universale”.

La 11 mai 1955, în ”România Liberă”, Tudor Arghezi evidenția: ”Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului și baciului nostru, înzestrați pentru poezie cu o formă de geniu excepțională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii și-au luat motivele de la popor înălțându-le până la ce s-ar numi clasicism”.

Citeste si:  Tichete pentru preşcolari şi elevi destinate plăţii serviciilor "Şcoală după şcoală"

După moartea marelui artist, Marea Adunare Națională și Consiliul de miniștri al RPR au decis instituirea Concursului Internațional ”George Enescu” și organizarea unui concurs pentru ridicarea unei statui lui Enescu. În 1956, este inaugurat, la București, Muzeul ”George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei, unde a locuit un timp marele muzician.

La 4 septembrie 1958, are loc deschiderea solemnă a primului Concurs și Festival Internațional ”George Enescu”, la București. În ultima zi a festivalului, 22 septembrie, la Opera Română, are loc premiera operei ”Oedip”, sub bagheta lui Constantin Silvestri. ”Trecătorul ce-și poartă pașii prin fața sălii Dalles ori a Ateneului R. P. Române se oprește de bună seamă câteva clipe și în fața marilor panouri care vorbesc despre Festival. Sunt atât de numeroase și atât de bogate manifestațiile muzicale respective încât îți este pur și simplu greu să te decizi. Căci artiști de valoare din mișcarea muzicală internațională și-au dat întâlnire la București”—așa suna un fragment de articol publicat în cotidianul ”România liberă” din 31 august 1958, cu câteva zile înainte de deschiderea primei ediții a Festivalului Internațional ”George Enescu”.

Primul dintre oaspeții străini care a sosit în România, la 3 septembrie 1958, David Oistrah, declara Agenției Agerpres: ”Sunt fericit că am venit (…) cu prilejul unui însemnat eveniment în viața internațională muzicală — Concursul și festivalul internațional ‘George Enescu’. Această mare sărbătoare muzicală va contribui la întărirea prieteniei între muzicienii țărilor lumii. Alegerea mea în juriul concursului internațional ‘George Enescu’ m-a bucurat foarte mult, deoarece sunt convins că acest concurs este una dintre cele mai importante întreceri ale tinerilor muzicieni din ultimii ani. Prin participarea lor la această manifestare a culturii românești, muzicieni din numeroase țări ale lumii aduc mărturia înaltei lor prețuiri pentru arta marelui muzician român”.

În 2015, se va desfășura ediția cu numărul 22 a Festivalului ”George Enescu”, între 30 august și 20 septembrie.

Răsfoind afișele primelor audiții absolute sau ale cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene sunt legate nume prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques Thibaud, Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulți dintre aceștia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.

Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei ”Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.

”Mulți oameni de bună credință își imaginează că un compozitor ar fi un fel de muritor privilegiat al cărui drum în viață este așternut cu trandafiri. Ce iluzie! Personal, l-aș descrie mai bine ca pe un om ce îndură supliciile impuse altădată martirilor.” (George Enescu, ”Les Souvenirs de Georges Enesco/ Amintirile lui George Enescu”). Prefața lucrării citate, semnată de Bernard Gavoty, se încheie astfel: ”Scriind despre un om pe care îl iubesc și îl admir în egală măsură, am avut mereu în minte două fraze cu un înțeles ascuns: ‘Ca să vorbești despre Mozart, spunea Diderot, ar trebui să-ți poți muia penița în curcubeu’. ‘Ca să vorbești de Enescu, adaugă contele de Saint-Aulaire, ar trebui să o moi în fulger, eclipsă și rouă”’. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata