Muzeul Etnografic Reghin – mărturia veşniciei poporului român

Construită în satul Iara de Mureș în secolul al XVIII-lea și strămutată apoi la Mura Mare, unde era pe punctul de a se ruina, bisericuța de lemn a fost salvată în ultima clipă și reclădită în unicul muzeu al satului din județul Mureș, găzduit de Muzeul de Etnografie ‘Anton Badea’ din Reghin.

Înainte de a fi adusă la Muzeul de Etnografie din Reghin, bisericuța era în pericol de a dispărea de pe fața pământului, așa cum s-a întâmplat cu numeroase construcții-monument de acest gen.

Și aceasta pentru că bisericuța de lemn din Mura Mare nu a figurat nici măcar pe lista monumentelor istorice din anul 1955 și nici nu a fost amintită în inventarierile realizate în anii 1962-1965, deși aceasta figura într-un document istoric denumit „Șemantism”, în anul 1760, cu mențiunea că deservea cele 50 de familii de români care locuiau în Iara, sat despre care se știe că ulterior a fost locuit aproape în totalitate de maghiari.

Muzeograful Simona-Loredana Bogdan a declarat că bisericuța care a fost strămutată de la Iara de Mureș la Mura Mare a fost reconstruită în Muzeul din Reghin după planul inițial: rectangular, cu absidă decroșată, cu pridvor, naos și pronaos și nu a suferit modificări.

În interiorul bisericuței există urme de pictură datând din secolul al XVIII-lea, autorul fiind Toader Popovici Zugravul, iar în lăcașul de cult mai regăsim icoane pe lemn semnate de Popa Gheorghe din Șerbeni și Marcu Vlașcovici. Dincolo de rolul ei muzeal, bisericuța de lemn a primit hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și găzduiește slujbe religioase.

Casa-Hodac

Primul semnal de alarmă asupra bisericuței din Mura Mare, ca de altfel și asupra altor monumente asemănătoare aflate pe punctul de a dispărea, a fost tras de cercetătorul Ioan Eugen Man, cel care a editat o lucrare unică la nivel național, ‘Biserici de lemn din județul Mureș’, care cuprinde planșe și proiecte tehnice ale celor 65 de bisericuțe de lemn din județul Mureș, majoritatea aflate în patrimoniul cultural național.

Potrivit cercetătorului, pe lângă planșe și fotografii lucrarea cuprinde texte din arhive și o serie de studii de specialitate, inclusiv despre cele 10 biserici de lemn aflate într-o stare extrem de proastă sau care deja au dispărut. În lucrare sunt cuprinse nu doar biserici monumente istorice, ci și alte biserici de lemn importante, care din diverse motive nu au fost clasate ca monumente istorice, dar importanța și semnificația lor nu este de neglijat.

În județul Mureș sunt peste 60 de astfel de biserici, din care 70% au nevoie de intervenții de urgență pentru reabilitare și conservare.

Pe lângă bisericuța de lemn, în sătucul din muzeul reghinean descoperim construcții care reprezintă adevărate monumente de tehnică și artă, ‘prin masivitate, prin perfecțiunea execuției și chiar prin realizarea lor artistică’.

În imediata apropiere a bisericii se află o gospodărie din Hodac, din secolul al XVIII-lea, construită din bârne de stejar îmbinate în cheotoare (loc unde se îmbină bârnele la colțurile caselor). Casa de Hodac respectă întocmai tradiția zonei, fiind compusă din camera dinainte, tindă și cămară, așa cum arătau casele românești de pe Valea Gurghiului.

„Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice, funcționale și estetice. Avem aici colțul cu pat, încărcat cu 8-12 perne lungi, cu căpătâie învrâstate în roșu și negru, care înviorează interiorul prin contrastul între fondul alb și cel colorat în roșu și negru al câmpului ornamentat. La grindă avem canceele, care dau un aspect plăcut interiorului și, firește, busuiocul aducător de noroc. Pereții sunt ornamentați de jur-împrejur cu ștergare, farfurii și icoane. Dintre piesele de mobilier remarcăm lada de zestre, scaunele, leagănul. Avem covoare, ștergare, fețe de masă, piese de îmbrăcăminte. Mai avem o zonă în care era amplasat războiul de țesut, în special pe timpul iernii, iar în tindă o sobă, toate ustensilele necesare gătitului, dar și leagănul copilului’, a spus muzeograful.

În curte există o șură construită din bârne din lemn de fag, încheiate la capete în cheotoare, cu pereții lipiți și văruiți în albastru, care adăpostește două grajduri dispuse de o parte și de cealaltă a spațiului liber destinat adăpostirii saniei pe timp de vară, a căruței, plugului, grapei și uneltele necesare în agricultură, etc.

Casa-Calimanel

O altă casă tradițională din muzeu este Casa din Călimănel, o locuință de pe valea Mureșului superior, construită în anul 1837, care a fost adusă în muzeu în anul 1992.

„Se prezintă sub forma unei construcții cu un nivel, cu două încăperi: casa dinainte și bucătăria. În exterior are un târnaț înfundat cu 5 stâlpi, deasupra lui sunt plasate florile, ornamente traforate. Pereții construcției sunt din bârne din lemn de brad încheiate în cheutori, iar acoperișul este din draniță. Camera dinainte găzduiește un interior tradițional săsesc cu mobilier pictat și textile ornamentate prin cusături cu o bogată gamă de motive geometrice, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe în roșu mai ales și foarte puțin în albastru și o ladă de zestre pictată și textile de interior săsești. Acestea conferă spațiului un aer de sărbătoare prin fondul alb al pânzei de casă, brodat în punct de cruciuliță sau în frunza bradului cu fir roșu”, a arătat Simona-Loredana Bogdan.

Casa-Maghiara-Gurghiu

De asemenea, Casa maghiară din Gurghiu, construită în 1895, din bârne de brad, are 4 încăperi: casa dinainte, bucătăria, camera și cămară, are acoperișul în 4 ape și este acoperită cu draniță.

Casa maghiară a fost reconstruită în muzeu în anul 2008, dar păstrează în interior piese originale de mobilier, textilele cu ornamente brodate în albastru și roșu cu motive florale, geometrice, zoomorfe și antropomorfe.

Viața satului din muzeu este completată de o moară care folosește forța apei, adusă din localitatea Vătava de pe Valea Mureșului superior, care a fost construită în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1850-1870).

„Construcția, ca și ansamblu, adăpostește mecanismul propriu-zis al morii, cu acoperișul, în 4 ape, din draniță, având în interior axul roții și pietrele păstrate”, a precizat muzeograful Kozma Jozsef.

De asemenea, în Muzeul de Etnografie din Reghin mai găsim Oloinița din Hodac, o instalație tehnică populară care folosește forța apei, construită la începutul secolului XX (1901-1925).

„Construcția, ca și ansamblu, adăpostește mecanismul propriu-zis al oloiniței, respectiv zdrobitoarea și teascul. Ansamblul era acționat prin forța apei, dirijată prin jgheab către roata verticală cu palete, care pune în mișcare ciocanele care bat alternativ, zdrobind semințele, obținându-se julfa, din care, prin prăjire și tescuire se face uleiul’, mai spun muzeografii.

Teasc-batos

În micul sat mai există și Teascul de la Batoș, de pe Valea Luțului, o instalație de tehnică populară utilizată la zdrobitul strugurilor, construită în anul 1863. Teascul era acționat prin forța manuală prin învârtirea unui șurub care acționa bârna orizontală, care la rândul ei apăsa asupra strugurilor așezați în coș. Acest teasc a fost reconstruit, cu elemente restaurate, în anul 2009.

Muzeul Satului, cu o suprafață de aproape un hectar, este o parte a Muzeului de Etnografie ‘Anton Badea’ din Reghin, înființat în anul 1960, care deține peste 8.000 de elemente de colecție provenite din arealul județelor Mureș, Harghita și o parte din Cluj, unele unicat, cu tot ce ține de viața materială și spirituală a satului, de la unelte tradiționale, obiecte de uz casnic, piese de interior, până la monumente de arhitectură populară și instalații țărănești. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES) Foto: muzeureghin.ro

Loading...
loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.