Corina Chiriac împlineşte 66 de ani şi lansează un dublu CD

Cântăreaţa Corina Chiriac, care îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere, vorbeşte într-un interviu acordat AGERPRES despre cel mai frumos cadou pe care şi-l face cu ocazia aniversării, lansarea unui dublu album – „Hai, hai lângă mine stai”, cu 20 de melodii, în totalitate noi.

Artista rememorează şi una dintre cele mai plăcute şi neobişnuite aniversări, petrecută în Cuba, pe plaja Varadero.

„Am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieşită cu totul din comun. (…) Am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de şampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei şi o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă şi avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine şi să-mi urez singură «La mulţi ani!»”, a povestit Corina Chiriac. Ea vorbeşte şi despre ce a însemnat şi ce înseamnă muzica în viaţa ei, dar şi despre perioada când a vrut să fie actriţă şi despre idolul ei, actriţa Carmen Stănescu.

AGERPRES: Astăzi este ziua dumneavoastră de naştere şi cu această ocazie veţi lansa şi un nou album, dublu, „Hai, hai lângă mine stai”. Ce aduce nou acest album?

Corina Chiriac: Înainte de toate, mulţumesc frumos că m-aţi invitat. Îmi faceţi onoarea de a puncta un moment de victorie în cariera mea şi, respectiv, în viaţa mea personală, pentru că, iată, la 66 de ani voi lansa un dublu CD de muzică uşoară românească nouă, nu un CD de remixuri ale pieselor de altădată sau piese străine reinterpretate în România.

Într-adevăr, ce aduce nou acest dublu album sunt 20 de melodii create de-a lungul a patru ani de zile de compozitorul şi orchestratorul Nicolae Caragea împreună cu mine, în calitate de solist vocal, autor al textelor şi producător. Am şi doi colaboratori în calitate de textieri, dar textele îmi aparţin în 90% sau poate şi mai mult. Este un CD care propune, în acelaşi timp, muzică de atmosferă, muzică nostalgică şi piese care pot fi cântate la o petrecere, la un eveniment particular sau public, la o zi de oraş, la o aniversare. În orice fel de împrejurare lumea are nevoie de puţină muzică frumoasă.

AGERPRES: Pe coperta albumului aveţi şi o poveste, „Vioara”. Care-i povestea acestei poveşti?

Corina Chiriac: „Vioara” are pentru mine o poveste neaşteptată. Am fost întotdeauna iubitoare de scris, de fenomenul de a crea în scris, poezie, puţină proză, am încercat şi o piesă de teatru. M-am jucat în timpul liber. A fost un hobby, să spunem. Prin anii 2000, băiatul unei prietene s-a oferit să mă ajute să învăţ să scriu la calculator. Nu înţelegea la ce-mi trebuie, i se părea că e un capriciu inutil.

În momentul în care am învăţat cât de bine am putut această tehnică virtuală, am profitat de o vacanţă neaşteptată, pe care singură mi-am oferit-o, la o verişoară în Argentina – m-am îndrăgostit de Argentina, m-am îndrăgostit de Buenos Aires – şi trăind într-un climat cu totul deosebit de climatul european sau nord american, m-am aşezat acolo să-mi definitivez acele ciorne cu care plecasem în valiză, din hârtie să le trec în calculator.

Cu ocazia asta, având foarte multe luni la dispoziţie, nu numai că le-am definitivat, dar pe unele le-am inventat acolo, cum ar fi „Vioara”. Este o nuvelă în care mi-am închipuit tot ceea ce-şi poate visa o femeie despre dragostea spirituală adevărată, sublimă şi împărtăşită, dintre ea şi iubitul ei. Sigur că „Vioara” este o metaforă, dar a rămas o poveste frumoasă, pe care am vrut să o ofer celor care nu au cumpărat cartea „Căutând iubirea”, pe care am lansat-o în 2005.

Cu ocazia asta, iată că bunul Dumnezeu mi-a făcut încă un cadou important: la târgul de carte din noiembrie, acum, în 2015, Editura Orizonturi s-a oferit să-mi republice cartea. Se va numi tot „Căutând iubirea”, va avea o altă copertă şi va fi o nouă ediţie, ediţia a doua a aceleiaşi cărţi din 2005, şi, cu siguranţă, la târgul de carte, firma Eurostar, care a realizat tipărirea acestui dublu album, va veni şi cu CD-uri iar eu voi sta acolo şi voi da autografe pe carte, pe CD sau pe amândouă. Pentru mine este o victorie deosebită, o consider un cadou pe care bunul Dumnezeu mi-l face de ziua mea, şi în preajma zilei mele de naştere, şi după ziua mea de naştere, şi în toată această toamnă de care mă leagă însăşi existenţa mea pe planetă.

AGERPRES: Dumneavoastră aţi crescut într-o familie de muzicieni. Ce înseamnă muzica pentru dvs?

Corina Chiriac: Probabil înseamnă nu numai totul, înseamnă expresia lui Dumnezeu în viaţa noastră pentru că, aşa cum ştim, cartea Genezei începe cu cuvintele: „La început a fost cuvântul!”. Cuvântul înseamnă sonor, muzicalitate, înseamnă vibraţie. Cuvântul poate avea muzicalitate fericită sau nefericită, etc., dar este vorba de o emisie de sunete, deci muzica reprezintă o întindere a cuvântului într-o zonă mult mai melodioasă decât simpla vorbire.

AGERPRES: Nu foarte lume ştie că dumneavoastră aveţi la bază şi o facultate de teatru. Aveţi mai multe prezenţe atât în teatru, cât şi în film. De asemenea, aţi fost gazda unui show de televiziune, iar în prezent sunteţi realizatoarea unei emisiuni TV duminicale. Ce vă place să faceţi cel mai mult?

Corina Chiriac: (râde) Cred că toate. N-aş putea să fac o alegere. La naştere, în destinul meu a scris că eu va trebui să fiu artistă. Consider că am o vocaţie pentru asta, pentru că este lucrul care îmi place cel mai mult să-l fac, să mă pregătesc pentru spectacol, pentru întâlnirea cu publicul. Toate formele de manifestare artistică frumoase şi decente mă interesează, mă pasionează. Nu-mi sunt indiferente, nu le fac la voia întâmplării, nici nu le iau ca pe ceva care mi se cuvine. E o activitate care mă împlineşte ca persoană şi efectiv îmi pare bine că mi-am devotat copilăria şi adolescenţa pregătirii pentru a face o carieră de artist al scenei.

AGERPRES: Când şi de ce aţi hotărât să renunţaţi la scena de teatru şi să vă dedicaţi doar muzicii?

Corina Chiriac: Este o întrebare foarte bună. Aşa cum pot afla cei care se uită pe site-ul meu, corinachiariac.ro, sau chiar pe wikipedia direct, există CV-ul meu scris de mine, eu mă pregăteam să devin actriţă, mi-am dorit să devin actriţă. De fapt, eu doream să urc pe scenă, dar credeam că actoria este ceea ce mă împlineşte cu adevărat. Regretatul meu tată, compozitorul Mircea Chiriac, prin anul 1965 a realizat muzica pentru două piese de teatru, la Teatrul Naţional, pe vremea când Naţionalul avea una din săli la actuala sală Odeon, pe Calea Victoriei.

Citeste si:  Corina Chiriac a împlinit 65 de ani

Acolo, una dintre marile vedete ale teatrului românesc, incontestabil adorata doamnă Carmen Stănescu, juca în mai multe piese, era în deplinătatea tinereţii şi a forţelor, iar eu, uitându-mă cu adoraţie la dânsa pe scenă, spuneam „Aşa aş dori să fiu şi eu!”. A fost idolul meu de artistă a scenei, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna. Am avut fericita ocazie să o cunosc, să văd cu câtă meticulozitate şi dăruire îşi pregătea fiecare show de televiziune sau rol de pe scenă.

De cântat am început nu într-o doară, ci oarecum în urma unui pariu. Colegii îmi spuneau „Hai, mă, tu nu ai curaj să cânţi la Steaua fără nume!”. Eu le cântam lor la întrunirile noastre de sâmbătă seara. Unul cânta la chitară, altcineva cânta din gură, altul spunea o poezie, iar eu mă aşezam la pian şi le cântam şansonete franţuzeşti, twisturi şi ce se purta prin ’68 şi ’69. Ei îmi spuneau: „Bine, mă, tu care cânţi aşa bine de ce nu te duci şi tu să apari acolo, să arăţi ce poţi?”. Eu am zis „Aveţi dreptate”. Şi cam aşa era, nu prea aveam curaj la început. Şi după succesul de la „Steaua fără nume” am crezut că o să cânt câţiva ani, o să apar la televizor, dar după aia „Haideţi să trecem la lucruri serioase, să ne apucăm de teatru”.

Am fost şi angajată, la un moment dat, la Teatrul Giuleşti. Am dat concurs, m-a ajutat colegul meu Florin Zamfirescu, astăzi uriaşul actor Florin Zamfirescu, – a rămas prietenul meu şi îl admir şi îl respect de-o viaţă -, m-a ajutat să dau examen la Teatrul Giuleşti, am luat examenul, dar nu s-a întâmplat să-mi găsească un rol în primul an şi am şomat pe acolo pe coridoare. Eram extrem de tristă şi de frustrată pentru că eu am fost întotdeauna o fată activă, o femeie de acţiune. În vara următoare s-a întâmplat că am fost trimisă de trei instituţii diferite din România la trei festivaluri internaţionale diferite. Televiziunea m-a trimis la Orfeul de Aur, Electrecord la Sopot (Polonia) şi Ministerul Culturii la Dresda, la un festival mare în fosta RDG. Şi, din trei festivaluri, la două am luat premii. În momentul acela s-a deschis pentru mine o carieră internaţională în fostele ţări ale CAER-ului, unde nu se ajungea uşor, puteai să fii tu oricât de doritor. Dar aceste premii au reprezentat atestarea unui talent de care probabil că nici nu eram conştientă.

Eu tot mă uitam în urmă cu regret la rolurile pe care aş fi putut să le joc în teatru, tot nu dădeam încă, probabil, greutate suficientă faptului că eu m-am apucat profesionist de a fi solistă vocală, tot credeam că mâine-poimâine voi putea juca rolurile doamnei Carmen Stănescu. Şi văzând că mi se deschide, că-mi apar contracte, că veneau la ARIA, la fosta Agenţie Română de Impresariat Artistic, că ploua cu contracte, mi-am dat seama că zarurile au căzut, probabil, favorabil pentru mine şi m-am apucat serios de activitate, de turnee, de plecat în toate ţările CAER-ului.

Peste câţiva ani m-am reîntors la festivalul de la Sopot, din Polonia, unde am mai luat încă o dată premiu. S-a deschis astfel, pentru mine, o carieră care a durat, în orice caz, până în 1988 când, plecând la un contract în America, m-am hotărât să mai stau pe acolo o vreme. Şi iarăşi am crezut că dacă fac o pauză şi vin în ţară mă reapuc de actorie… N-a fost să fie, m-am apucat de televiziune şi de cântat. Şi am făcut foarte bine.

AGERPRES: Piaţa muzicală actuală din România este într-o continuă mişcare, apar şi dispar cântăreţi. Cât de uşor este să devii cântăreţ şi cât de greu este să te menţii pe această piaţă?

Corina Chiriac: Iată o întrebare delicată şi mă bucur că aţi formulat-o şi am să vă spun de ce: e loc pentru toată lumea, e loc pentru mult mai mulţi solişti decât sunt. Este un regret al meu, care mă consider un fel de mămică a unei generaţii întregi de solişti, că între generaţia mea, de 60 de ani, plus/minus, şi cei mai tineri sunt spaţii atât de mari pe care le-aş numi nişte crevase, ca la Polul Nord, nişte prăpăstii în gheaţă care n-ar fi trebuit să existe.

Ar fi trebuit să existe solişti care din trei în trei ani să acopere spaţiile goale dintre generaţii, pentru că este nevoie de solişti. Regretul meu este că revoluţia din ’89 a răscolit, din punct de vedere economic şi istoric, tot ce era aşezat până atunci într-un anumit fel. Şi aşa cum au căzut, să spunem, valurile de pământ arate, au căzut într-un fel care încă nu s-a aşezat bine, nu mai există un show-bizz, adică o agenţie particulară, de stat, care să organizeze turnee aşa cum se făcea înainte de ’89, cu un autocar, cu hoteluri plătite. Ministerul Culturii ar fi trebuit să se ocupe de organizarea de turnee, pentru că trebuie să spunem că există foarte mulţi tineri care au talent.

Să spunem că undeva reuşesc să se evidenţieze, la un concurs de televiziune, la unul dintre nenumăratele festivaluri pentru tineri şi adolescenţi care există în ţară. Pe aceşti tineri eu îi compar de ani de zile cu un tânăr care obţine carnetul de conducere, dar nu are maşină să conducă, să-şi facă mâna. Ei nu au unde să apară în faţa publicului, să vadă diferenţa dintre un concurs de televiziune şi contactul cu publicul dintr-un oraş mic sau un oraş mare, din comună sau sat, de oriunde ar fi, să vadă cum trebuie să te porţi cu publicul, care este reacţia publicului la un anumit cântec, să-şi facă mâna în această meserie care, ca orice meserie, se învaţă în practică, făcând-o, mai ales în condiţii nefavorabile, nu la televiziune, unde ai lumina pusă, unde eşti elegant şi parfumat.

Mie îmi pare foarte rău pentru ei, pentru că este o meserie frumoasă, o meserie care îţi dă un sens existenţei. Te trezeşti dimineaţa şi ştii că poimâine ai spectacol, te pregăteşti şi ai emoţii că poate nu o să meargă microfonul…, te agiţi, te enervezi, dar ai o justificare pentru toată viaţa.

Citeste si:  Traian Băsescu către PD-L: "Am ajuns într-un punct critic. O mai putem duce aşa doi ani"

AGERPRES: Pe dumneavoastră ce v-a ajutat cel mai tare în parcursul artistic – munca, talentul, credinţa? Sau care ar fi ordinea lor?

Corina Chiriac: Cu siguranţă în primul rând m-a ajutat educaţia primită de la părinţi şi de la profesorii pe care îi aveam la şcoala de muzică sau la facultate, o educaţie solidă despre seriozitatea cu care trebuie văzută o carieră. Poate în viaţă te mai distrezi, mai faci o greşeală, dar cariera trebuie gândită cu multă seriozitate încă de pe băncile şcolii, dacă se poate chiar de la grădiniţă. Este, de altfel, ceea ce am văzut umblând prin lume.

Şcolile particulare mari, facultăţile particulare mari din lume, îi pregătesc pe tineri cu adevărat pentru lupta de existenţă, căci lupta tinerei generaţii nu este cu noi, cei care ne-am trăit viaţa şi am făcut atât cât am putut sau ne-a permis bunul Dumnezeu, lupta lor este între ei, între cei tineri. Ei trebuie să-şi dovedească lor sieşi şi unii altora care este cel mai bun sau ce pot face cu cariera lor. Această seriozitate se pregăteşte de mic copil. La mine, pregătirea a fost meritul părinţilor, apoi profesorii, m-a ajutat şi talentul şi faptul că de mică am fost pusă la muncă – vioară, pian, lecţiile de la şcoală.

Nu eram eu cel mai bun elev din clasă, dar nu asta a fost important – faptul că de la 6-7 ani eu tot am muncit şi mi s-a creat un reflex al lucrului care trebuie făcut fiindcă trebuie făcut. Reflexul ăsta mă ţine până astăzi şi îmi dă un sens, un motiv să nu îmbătrânesc, un motiv să mă ţin activă şi să fiu bucuroasă şi flatată că am o utilitate. Asta e ceva care se învaţă de mic, creşti cu această convingerea şi ajungi la vârsta la care spui „Da, am făcut ceva în viaţă, dar din fericire încă mai sunt util”. Este grozav.

AGERPRES: Aveţi vreun regret, ceva nu aţi făcut, ceva ce aţi fi putut să faceţi…

Corina Chiriac: Sigur că fiecare are în viaţă… Poate că dacă nu aş fi fost atât de concentrată pe carieră, poate că aş fi avut o familie, un copil, nepoţi, dar în ziua de astăzi nu mai sunt atât de sigură că trebuie să am acest regret. Ar fi trebuit să aleg între a alerga din Rusia în RDG şi din America nu ştiu unde, ca să nu las un copil să crească fără părinţi, măcar fără unul dintre părinţi, aşa cum am avut eu doi, care amândoi s-au ocupat de mine.

Probabil aşa au căzut zarurile şi oricum eu sunt un om care nu se mai uită în trecut, nu stau să-mi căinez regretele. Vedeţi, la vârsta mea, la fiecare decadă, poţi să ai alte regrete. Dacă ar trebui să mă uit în urmă la toate decadele, nu m-aş mai uita în viitor. Acum prefer să mă bucur de acest CD, care vă asigur că are melodii pentru toate gusturile, absolut pentru toate gusturile, şi cei romantici îşi pot găsi melodii nostalgice, şi cei care vor să tragă o horă la o petrecere găsesc o melodie originală care sună ca o horă, mai ales melodia care dă titlul albumului, „Hai, hai lângă mine stai”.

AGERPRES: O să trec puţin spre un alt subiect. Aţi spus de multe ori că sunteţi o persoană credincioasă. Aşa aţi fost dintotdeauna?

Corina Chiriac: În familia mea au existat oameni foarte credincioşi, unii mai practicanţi decât alţii, dar cu o profundă credinţă. Bunul Dumnezeu a hotărât, în marea lui înţelepciune, ca eu să nu mă apropii de credinţă până la 30 de ani, şi să consider că este un subiect pentru care aveam tot respectul, dar nu făcea parte din preocupările mele curente. Cu tot respectul cuvenit, nu era ceva să mă preocupe în fiecare zi. Până într-o zi binecuvântată, când am ajuns la Ierusalim, prima oară în viaţa mea, şi cu totul pe neaşteptate am primit revelaţia existenţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu atât printr-o viziune, cât printr-o stare de emoţie cu totul particulară.

A fost ca şi cum umblând pe Via Dolorosa, pe Drumul Crucii, de care nu eram conştientă în momentul ăla – eu mă uitam pe la bijuterii, pe la haine, pe la scăunele de cămilă, tot felul de fleacuri amuzante care îţi fură ochiul pe la dughenele care împânzesc Via Dolorosa -, am realizat că eu mă aflu pe Drumul Crucii şi că adineauri pe aici a trecut Mântuitorul Iisus Hrristos. E ca şi cum aş fi făcut un salt înapoi în timp şi m-aş fi trezit într-un univers paralel, pentru că lumea dimprejurul meu aproape dispăruse, îşi pierduse importanţa.

Am uitat să vă spun că plecasem în Israel extrem de răcită – eu răcesc de-o viaţă prin spectacole şi mai ales că era iarnă, era 28 decembrie 1983. Am ajuns la Sfântul Mormânt în picioarele goale, unde m-am rugat. Normal era să mă îmbolnăvesc şi să intru în spital. Or, eu, a doua zi dimineaţă, m-am trezit complet vindecată. Întinzându-mă să pun mâna pe sticluţa de Rinofug, care era atunci picătura cea mai populară a românului contra guturaiului, mi-am dat seama că nu mai am de ce să pun picături în nas.

Nu mi-a venit să cred, mi-a trebuit un an de zile să accept faptul că mi s-a întâmplat o minune şi ceea ce m-a convins a fost că, la rândul meu, am dat câteva cruciuliţe cumpărate de la Ierusalim la câteva persoane, începând cu propria mea mamă, şi toate au realizat câte o minune, dar cel mai tare m-a convins faptul că am luat Noul Testament şi am vrut să ştiu cine este Mântuitorul, pentru că nu ştiam şi nu înţelegeam la biserică, din predicile cântate, nu înţelegeam ce se spune.

Am zis dar ce, eu nu pot să citesc o carte, care e problema? Am găsit-o undeva, că nu se găseau pe atunci la librării, şi în momentul care am citit cele patru evanghelii care, de fapt, sunt extrem de subţiri şi regretabil de scurte, aş spune astăzi, mi-am dat seama că am dat faţă cu o realitate copleşitoare şi în acelaşi timp extrem de la îndemână, pe cât de mare, pe atât de mică, pe cât de uriaşă, pe atât este de flexibilă şi adaptabilă, poţi să o strângi în pumn, poţi să o pui pe masă să o faci mai mare.

Citeste si:  Corina Chiriac: Organizatorii privaţi de evenimente nu suportă cheltuieli pentru ca artiştii tineri să se formeze

Comunicarea dintre sufletul oricăruia dintre noi şi divinitate a devenit încet-încet o nevoie permanentă şi un sprijin cu totul deosebit. Ca să închei cumva acest capitol despre care aş putea să vorbesc ore întregi, nu vă ascund faptul că m-am rugat pentru acest succes. M-am rugat să fiu sănătoasă, să găsesc melodii care să semene cu muzica uşoară românească tradiţională, dar să fie noi şi să placă publicului şi m-am rugat să pot să prezint – nici nu m-a gândit că o să iasă de ziua mea – publicului două albume într-unul singur care să fie realizate. Dacă e vorbim despre minuni, asta este o minune pentru mine şi mulţumesc din suflet bunului Dumnezeu.

AGERPRES: Să revenim puţin la teatru. În timpul liber mai mergeţi la teatru? Care sunt piesele, autorii, regizorii şi actorii care vă plac cel mai mult?

Corina Chiriac: Am să vă mărturisesc că timpul liber mi-a devenit extrem de preţios. Merg la teatru, din păcate nu am timp suficient de des pentru că, având una sau două filmări pe săptămână pentru Naţional TV şi trebuind să pregătesc, împreună cu echipa şi cu producătoarea Raluca Olaru, filmările în cele mai mari amănunte, nu îmi mai permite nu numai timpul, cât şi energia vârstei. Totuşi e bine să-ţi dozezi puterile ca să rezişti pe termen lung, mai ales după 25-30 de ani e foarte important să ne gândim activitatea şi însăşi viaţa pe termen lung şi să n-o irosim deodată pe toată. Acesta este motivul pentru care n-aş putea să vă răspund în amănunt la această întrebare întrucât nu sunt suficient de bine informată, dar vă promit că mă informez şi într-un interviu viitor vă voi da şi răspunsul.

AGERPRES: 26 octombrie este ziua dumneavoastră de naştere. Care este cea mai plăcută aniversare de care vă amintiţi?

Corina Chiriac: Îmi e foarte greu să aleg una singură. Vă daţi seama că este vorba… Eu împlinesc 66 de ani şi hai să spunem că îmi aduc aminte de vreo 60 de aniversări. Dar am să încerc să vă prezint una dintre aniversări care mi s-a părut cea mai originală, cea mai ieşită cu totul din comun.

Eram cu Cornel Constantiniu în Cuba, la Havana. Cred că împlineam vreo 29 de ani. E foarte lungă povestea, eu o fac scurtă. Reuşisem să prindem un contract, acolo fiind, la cel mai celebru cabaret din Caraibe, se numeşte Tropicana. E ceva de vis, o grădină tropicală în care americanii, înainte de revoluţia lui Fidel Castro, au instalat, în palmieri şi în copaci, scene care aproape nu se văd decât atunci când se aprinde lumina, este ceva cu totul aparte. Dar există o scenă principală, sigur, în jurul căreia încap până la 5.000 de oameni la mese, este uriaş parcul.

Eu, împreună cu Cornel Constantiniu, cântam, pe scena principală, în show-ul unui cântăreţ care era atunci în vogă şi care, auzind că noi suntem invitaţi de Cubartista să participăm în cadrul unui schimb cultural româno-cubanez, cum era atunci, a zis „Dar nu veniţi să cântaţi şi la mine?”, „Cum să nu venim!”. Sigur că spectacolele se terminau târziu, sigur că erau foarte multe cubaneze frumoase în baletul Tropicanei.

În dimineaţa zilei mele de naştere, a venit maşina de Cubartista cu traducătoarea care m-a dus la plajă, la Varadero. Pentru ei nu mai era sezon, dar pentru noi era, pentru că afară erau 32 de grade şi Marea Caraibelor era caldă ca o supă. I-am bătut la uşă lui Cornel. Cred că era ocupat, că avea cu totul altceva de făcut, oricum mi-a spus că el nu poate să plece la plajă la ora asta, era 8:30 dimineaţa, sigur că noi ne culcasem pe la 2-3 dimineaţa. I-am zis: „Bine, să ştii că eu mă duc singură”, „Bine!”. Eu mă pregătisem din seara precedentă, găsisem cu mare efort în Cuba, unde nu se găsea nimic de cumpărat în afară de rom cubanez şi aparate fotografice ruseşti, nu se găsea nimic altceva.

Vorbim de anii ’78 sau ’79, probabil, dar găsisem cu mare greutate, din bonurile de masă, că nu aveam bani – astăzi aş fi plătit eu să mă duc până acolo, nu să mă plătească ei -, am cumpărat o sticlă de şampanie. Am ajuns după aceea la plajă, era superb afară. Traducătoarea m-a întrebat cât am de gând să stau în apă. I-am răspuns: „Până diseară!”. Ea a spus că nu poate sta cu mine pentru că are serviciu. I-am răspuns că nu-i nimic, să se întoarcă seara să mă ia. Există un pic de nebunie în mintea oricărui artist, azi nu ştiu dacă aş mai avea curaj să rămân singură pe o plajă pustie, unde teoretic se poate întâmpla orice, inclusiv să apară un rechin din mare.

Dar am spus: „E ziua mea, nu mi se poate întâmpla nimic!”. Şi am stat pe plajă, în apă, toată ziua. Am vrut la un moment dat să beau o gură din sticla de şampanie, pe care o înghesuisem în nisip în apropierea apei şi o băteau valurile ca să o mai răcească. Era atât de caldă şi avea un gust atât de rău, încât am preferat să o torn pe mine şi să-mi urez singură la mulţi ani. Morala acestei nebunii este că am făcut o insolaţie extraordinară, că am avut dureri de cap şi am venit în Europa şi arsă de soare, mă durea şi capul, îmi era şi rău şi niciodată de atunci n-am mai stat la soare decât sub umbrelă. Dar este cea mai deosebită amintire pe care o am despre ziua mea.

AGERPRES: Vă mulţumesc foarte mult, vă urez şi eu „La mulţi ani! şi la cât mai multe albume.

Corina Chiriac: Sau măcar melodii. Dar eu, dacă mă ţine Dumnezeu sănătoasă, mi-am propus să nu mai las cinci ani să treacă între două CD-uri. O să vă rog să-mi permiteţi să-i mulţumesc prietenei mele, fotografa Ioana Chiriţă, pentru splendidele fotografii pe care mi le-a realizat şi pentru că le-a photoshopat cu decenţă. Am stat lângă ea şi am spus că nu vreau să fiu chiar de 30 de ani, dar să mă facă aşa, de vreo 50, să dăm o impresie frumoasă. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata