Istoria şi cultura vinului

Istoria vinului este inseparabilă de istoria umanității, el fiind nu doar un bun de consum, ci un element de civilizație și un criteriu al calității vieții.

Potrivit prof. dr. Liviu Dejeu, în volumul ”Vinul și sănătatea”, povestea viței-de-vie începe cu multe milenii în urmă, respectiv cu circa 8000 de ani î.Hr., în Asia Mică, mai exact în Transcaucazia, adică în teritoriile ce aparțin astăzi Georgiei și Armeniei, de unde provine valoarea de simbol biblic dată lui Noe, primul producător de vin în via sa de pe Muntele Ararat: ”Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ și a sădit vie” (Facerea, cap. 9, 20).

Cu aproximativ 8000 de ani î.Hr., a fost semnalată prezența viței sălbatice (Vitis vinifera subspecia sylvestris, strămoșul comun al soiurilor de astăzi), ca liană în pădurile din regiunea pontică, în Armenia și în zona cuprinsă între Caucaz și Marea Caspică, în Europa, Asia Centrală și în întregul bazin mediteranean. Au fost descoperite semințe și alte urme de viță sălbatică în țări europene precum: Grecia, Italia, Franța, Spania, România, Elveția sau Germania, precum și în India, Liban, Egipt, Israel.

Un prim parcurs de răspândire a viței-de-vie s-a realizat, prin intermediul migrațiilor popoarelor antice, asiatice și mediteraneene, dinspre zonele caucaziene, mai întâi către Mesopotamia, Anatolia, Siria, Liban, Israel, Iordania, Egipt, Arabia, Iran, Afganistan, Cașmir, India și China.

Un al doilea parcurs al migrației viței-de-vie a fost dinspre Transcaucazia și Mesopotamia, către Turcia, Cipru, Creta, Grecia, Italia de Sud, Corsica, Marsilia și, de aici, către Europa de Nord (Elveția, Germania) și către Peninsula Iberică (Spania, Portugalia).

Al treilea parcurs a fost dinspre Caucaz, către partea nordică a Mării Negre, Crimeea, România, Ungaria, Germania și Elveția.

Citeste si:  Giurgiu: Culturile de porumb şi de floarea soarelui vor da roade chiar dacă nu va mai ploua deloc

Numeroase popoare vechi au contribuit, de-a lungul timpului, la perfecționarea culturii viței-de-vie, printre acestea numărându-se sumerienii, egiptenii, asirienii, babilonienii, cartaginezii, evreii, fenicienii, grecii, etruscii și romanii etc, potrivit prof. dr. Constantin Țârdea și prof. dr. Liviu Dejeu în volumul ”Viticultură”. Fenicienii, vechi locuitori ai Siriei, au avut un rol foarte important în răspândirea culturii viței-de-vie în lume. Ei cultivau vița-de-vie și măslinul și se ocupau cu comerțul cu vin și cu ulei de măsline.

Călătorind foarte mult pe mare, fenicienii au introdus cultura viței-de-vie în Grecia (3000 î.Hr.) și în nordul Africii, în țări precum Algeria, Maroc și Tunisia. Grecii, pe de altă parte, au perfecționat tăierile, au adaptat sisteme de cultură practicate în țările din Orientul mijlociu, aducându-și o contribuție însemnată la extinderea culturii viței-de-vie în numeroase țări europene: sudul Italiei, sudul Franței, Spania, nordul Europei etc.

Cultura viței-de-vie a cunoscut o perioadă importantă de dezvoltare odată cu libertatea pe care a dobândit-o religia creștină sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306-316), pâinea și vinul căpătând valențe religioase deosebite, ce servesc la săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii. Pâinea se preface în Trupul Mântuitorului, iar vinul se preface in Sângele Mântuitorului, cu care se împărtășesc astăzi creștinii. Apostolii și urmașii lor, respectiv episcopii și preoții, îl folosesc în cadrul Sfintei Liturghii, urmând, astfel, spusele Domnului: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22: 19). De aici rezultă și rolul avut de popoarele creștine în răspândirea culturii viței-de-vie.

În secolele III-XIII, viticultura cunoaște, însă, o perioadă de regres, din cauza migrației popoarelor, dar odată cu înflorirea așezămintelor monahale din secolul VII, începe să se dezvolte din nou, îndeosebi pe domeniile deținute de acestea.

Citeste si:  Vaslui: Lucrări de igienizare pe datorie la şcolile din judeţ

Perioada Renașterii a adus un avânt pentru cultura și economia europeană, iar agricultura a început să fie organizată pe baze științifice. S-au înființat primele școli de agricultură în Spania (1513) și în Germania (1600), unde erau predate și cunoștințe de viticultură, aceasta cunoscând importante progrese din punct de vedere tehnic. Totodată, viticultura s-a dezvoltat în această perioadă îndeosebi în țările din centrul și din vestul Europei, dar, odată cu noile descoperiri geografice, soiurile de viță-de-vie s-au răspândit și pe continentul sud-american și în alte părți ale lumii.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura europeană a viței-de-vie s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a provocat daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. Acest moment a marcat, practic, o etapizare în evoluția viticulturii europene: etapa prefiloxerică, filoxerică și postfiloxerică.

Etapa prefiloxerică este cea mai lungă, vița-de-vie fiind cultivată atunci pe rădăcini proprii (nealtoită), iar podgoriile fiind constituite din soiuri locale (aborigene). Etapa filoxerică a durat până în jurul anului 1900 și s-a confruntat cu decimarea podgoriilor europene. Pentru refacerea lor, s-a propus aducerea vițelor roditoare americane, rezistente la filoxeră (hibrizi direct producători), dar s-a renunțat la ele pentru că s-au dovedit inferioare soiurilor europene și s-a aplicat altoirea vițelor europene pe vițele americane rezistente la filoxeră (vițele portaltoi).

Citeste si:  Le président Basescu: La présidence française de l'UE, l'une des crises résolues

Perioada postfiloxerică a reprezentat trecerea la plantațiile de vii altoite, cultura de viță-de-vie refăcându-se destul de repede. S-au pus bazele științifice ale viticulturii, iar în 1924, s-a înființat Oficiul Internațional al Viei și Vinului, cu sediul la Paris, pentru coordonarea acțiunilor tehnice, economice și legislative din domeniu, la care România a aderat în 1927. În anul 2004, s-a transformat în Organizația Internațională a Viei și Vinului.

Secolul XX a adus nivelul cel mai înalt de dezvoltare pentru viticultură, cultura viței-de-vie ajungând până în zona ecuatorului, în Peru, Columbia și Venezuela. S-a trecut de la plantațiile mixte, care satisfăceau nevoia de autoconsum, la plantațiile specializate pe direcții de producție, respectiv pentru struguri de masă, pentru struguri de vin, pentru vinuri roșii, pentru vinuri albe etc.

Potrivit raportului pe anul 2014, publicat de Organizația Internațională a Viei și Vinului, pe site-ul său oficial, www.oiv.int., suprafața totală cultivată cu viță-de-vie era de 7,5 milioane de hectare, 50% din această suprafață fiind deținută de cinci țări: Spania (14%), China (11%), Franța (10%), Italia (9%) și Turcia (7%). La nivel mondial, au fost obținuți 270 milioane de hectolitri de vin. Potrivit unui raport mai recent, publicat în aprilie 2015, pe primul loc în clasamentul țărilor producătoare de vin se situează Italia, cu 48,9 milioane hectolitri, devansând astfel Franța, situată pe locul al II-lea, cu 47,4 milioane de hectolitri. Locul al III-lea este ocupat de Spania, care a obținut 36,6 milioane de hectolitri. Potrivit raportului pe 2014, România ocupa locul 12 în ierarhia mondială, cu 3,7 milioane de hectolitri de vin. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

close