Sticla de Pădurea Neagră – de la paharele exportate în America, la peştii de pe televizoarele românilor

56

Un secol şi jumătate de istorie a sticlăriei din România, incluzând începuturile acestui meşteşug în ţara noastră, fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră, din judeţul Bihor, este astăzi doar o imensă şi tristă platformă de beton înconjurată de clădiri ruinate pe care, privindu-le, îţi este greu să-şi imaginezi vremurile în care peste 1.500 de oameni din mai multe localităţi învecinate produceau aici un semi-cristal apreciat atât de-a lungul întregului continent american, cât şi în bătrâna şi pretenţioasa Europă.

Istoria sticlăriei s-a scris la Pădurea Neagră

Datele istorice spun că spre mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis în 1841, au început să se producă articole de sticlărie la Pădurea Neagră. Fabrica a fost amplasată pe Valea Bistrei, între munţi acoperiţi de păduri seculare, deoarece existau aici din belşug apă, cuarţ şi lemn, toate necesare producerii sticlei. Debitul de apă al Bistrei acoperea nevoile producţiei şi ale populaţiei, cuarţul, care se găsea în cantităţi suficiente, era adunat şi transformat în nisip la moara cu ştiampuri, iar pădurile încă neexplorate până la acea dată acopereau pentru mulţi ani necesarul de combustibil ce se folosea la topirea masei de sticlă.

Potrivit datelor de pe site-ul oficial al oraşului Aleşd, de care aparţine astăzi Pădurea Neagră, primii muncitori au fost germani, ei „botezând” locul unde a fost amplasata fabrica cu numele de Schwartz Wald, din cauza pădurilor seculare în mijlocul cărora se afla. Prin traducere din germană s-a ajuns la denumirile de Pădurea Neagră în română şi Feketeerdo, în maghiară.

Fabrica de la Pădurea Neagră devine tot mai cunoscută şi prosperă mai cu seamă după legarea ei de Aleşd şi calea ferată printr-un drum pietruit. Transportul produsului finit, al articolelor de sticlărie, se făcea cu căruţe special amenajate.

Un moment consemnat de relatările vremii este preluarea fabricii, la începutul secolului XX, de către o firmă germană de numele căreia se leagă una din cele mai frumoase clădiri din Oradea zilelor noastre, magazinul de sticlărie Deutsch K.I. În anul 1909, firma lui Deutsch a intrat în afaceri cu Fabrica de sticlă din Pădurea Neagră, formând o societate anonimă, cu un capital social de 700.000 coroane.

Printre produsele caracteristice fabricii de sticlă, comercializate în magazinul societăţii din Oradea s-au numărat borcanele de conserve de dimensiuni mari şi mici, cu capace marca „Viktória”, care asigurau o închidere ermetică. În anul 1917, când fabrica a fost vândută, valoarea capitalului social a scăzut la 245.000 coroane — în urma rambursării acţiunilor retrase.

Fabrica şi-a continuat activitatea şi în perioada comunistă, sub denumirea „Întreprinderea de sticlărie Pădurea Neagră„, semi-cristalul produs aici fiind apreciat în întreaga lume.

„Semi-cristalul de Pădurea Neagră era recunoscut în toată lumea. Când se mergea la târguri, nici nu trebuiau să mai facă prezentări sau să-şi laude marfa, pentru că toată lumea o cunoştea. Produsele se vindeau în toată lumea, în toată Europa, America şi Canada. La vremea aceea lucrau peste 1.500 de angajaţi”, îşi aminteşte primarul din Aleşd, Zeno Dănuţ Țipţer.

Citeste si:  Băsescu: NATO solicită României să preia paza aeroporturilor Kandahar şi Kabul

La puţini ani după momentul decembrie 1989 a venit şi privatizarea nereuşită a fabricii, iar povestea sticlei de Pădurea Neagră avea să se încheie abrupt, în 1996.

Slovacul şi sticla

Jano Kubala are 58 de ani şi 20 dintre ei şi i-a petrecut muncind la fabrica de sticlă din Pădurea Neagră. Jano este slovac şi înaintaşii săi s-au pripăşit pe meleagurile transilvănene în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Cauzele acestor migraţii au fost diferite: necesitatea braţelor de muncă, lipsa de pământ, sporirea populaţiei, sărăcia, calamităţile naturale. O parte din slovacii colonizaţi au constituit forţa de muncă pentru defrişarea pădurilor. Lemnul, mai târziu, a fost folosit drept combustibil pentru prima manufactură de sticlărie înfiinţată în 1790, la Huta Voievozi.

„Era o făbricuţă mică, ce mergea cu lemne. Pe urmă o mutat la Pădurea Neagră, tot cu lemne, iar după ce s-o gătat lemnele, cu cărbune”, povesteşte Jano Kubala.

Ajuns la vârsta pensionării, fostul meşter sticlar îngrijeşte acum, împreună cu soţia sa Maria, de gospodăria şi cele cinci hectare de teren pe cale părinţii i le-au lăsat moştenire la Huta Marca, în vârful unui deal de unde adeseori a plecat pe jos către locul de muncă.

Drumul până la Huta Marca nu e unul simplu nici chiar pentru o maşină cu tracţiune integrală. Asta ca să nu mai punem la socoteală că trebuie să treci în judeţul Bihor, pentru a te întoarce apoi în Sălaj şi ajunge în satul cu gospodării răsfirate în care trăieşte Jano, însă peisajul compensează toate neajunsurile.

Pe familia Kubala am găsit-o, într-o însorită zi de aprilie, trebăluind prin gospodărie. Se poate spune că, spre deosebire de alţi foşti angajaţi ai fabricii de sticlă, ei au avut noroc cu moştenirea de la Marca Huta. Oameni gospodari, au întemeiat aici o gospodărie din care nu lipsesc găinile, porcii, cartofii de dimensiuni impresionante şi, bineînţeles, tradiţionala pălincă de cireşe. Vârsta îşi spune însă cuvântul şi cei doi ar vrea să vândă tot şi să se mute la apartamentul pe care şi l-au cumpărat în Pădurea Neagră.

„Eu am 58 de ani şi am terminat clasa a VIII-a la Șinteu. Atunci, în anul acela, au cumpărat ai mei casa de aici. Aveam 16 ani. Părinţii nu au putut să mă mai ţină la şcoală şi m-am dus pe la Reşiţa, pe la Orşova şi, la 16 ani, am tras la joagăr. Vă daţi seama, tata a semnat pentru mine ca să pot lucra. Am răbdat frig. Într-adevăr, am câştigat bani frumoşi. Aveam 25 de lei la metru cub. Până la urmă am vorbit cu nişte prieteni care lucrau la Pădurea Neagră şi am făcut un curs de calificare şi m-am făcut sticlar. Am zis: eu nu mă mai duc acolo. Și bagajele le-am lăsat acolo. Și la Pădurea Neagră am tras până s-o oprit fabrica. Am lucrat la fabrică 20 de ani. Se făcea cristal mov, sticlă colorată — roz, galben, verde, toate culorile. Veneau muncitori din toate părţile. Se lucra în patru schimburi. În principal pahare se produceau, dar şi candelabre la biserici, sute, cu trei etaje. Peşti, raţe, sulhai pentru vin se făceau ca ciubuc”, spune slovacul.

Citeste si:  BNR a majorat prognoza de inflaţie la 3,5% pentru finele anului 2014

Vremurile în care sticlarii făceau la Pădurea Neagră produse exportate în întreaga lume, alături de peştii ce se găseau pe televizoarele majorităţii românilor, sunt demult apuse. O privatizare nereuşită, culmea, după o retehnologizare, a fost începutul sfârşitului, foştii angajaţi punând şi ei „umărul” la dezastrul final.

„Și oamenii au fost răi. Vă daţi seama, un schimb întreg venea până acolo şi se uita la televizor, la meci”, spune cu regret în glas fostul meşter sticlar.

Ruine şi amintiri

Jano Kobala şi-a schimbat salopeta cu hainele de oraş şi a venit să mai vadă odată vechiul loc de muncă. Mai întâi trecem pe la apartamentul său din localitate, unde ne arată cu mândrie pahare cu sticlă colorată, peşti şi raţe cu pui, toate de sticlă.

Din fosta fabrică a mai rămas doar o imensă platformă betonată, înconjurată de clădiri în paragină. Slovacul explică cu gesturi largi amplasamentul fostelor cuptoare şi utilajelor din fabrică.

Câţiva metri mai încolo, un alt fost angajat al fabricii, Tibi, împinge un cărucior cu lemne de foc. Deşi rugat de Jano, Tibi refuză dialogul pe tema fostului loc de muncă, însă îşi exprimă cu hotărâre dezacordul şi ar vrea ca cineva să răspundă de cele întâmplate după privatizare.

La faţa locului apare şi unul din actualii proprietari, Gheorghe Cătana, din Aleşd. Și el a cunoscut fabrica în vremurile ei de glorie şi spune răspicat că principala vină pentru finalul tragic al poveştii o poartă oamenii locului.

‘Înainte de 1990, Aleşdul avea mai mulţi angajaţi decât e numărul de locuitori, cu copii cu tot, din ziua de astăzi. Fabrica a funcţionat până prin 1996. Eu am cunoscut fabrica asta de tânăr şi or trecut un pic de ani. Am văzut lucruri extraordinar de frumoase. Dacă cineva ar fi avut inspiraţia şi acea iniţiativă să facă un muzeu a ceea ce a însemnat sticla de Pădurea Neagră, produsele de Pădurea Neagră, era extraordinar. Însă, spun cu gura mare, cu riscul că mi-aş atrage o ură fără egal, oamenii sunt de vină pentru tot ce s-a întâmplat. 90 — 95 % era producţie pentru export, în toată America, de la nord la sud. Era o solicitare formidabilă”, îşi aminteşte cel care ne-a rugat să-i spunem, simplu, Ghiţă.

El, împreună cu un asociat din Galaţi, a cumpărat fabrica în urmă cu 10 ani, după ce se furaseră o mare parte din utilaje, în perioada de un deceniu în care s-a căutat un cumpărător pentru întreprinderea falimentară.

„S-a privatizat, a luat-o cineva din Ungaria, l-au furat de „l-au rupt” şi la un moment dat patronul, pe bună dreptate, a zis „zarvo” (închis, în limba maghiară n.r.) şi acasă toţi. Și de atunci a început dezastrul, un dezastru absolut. Înainte de a se fi demolat, s-a furat. După ce s-a privatizat s-a furat „en-gros”. Domnul din Ungaria şi-a adus oamenii lui, care l-au „ţepuit” ca la carte, a fost un dezastru. Și atunci a fost scoasă la licitaţie, şi a stat vreo 10 ani de zile”, spune Ghiţă.

Citeste si:  Cel mai inedit protest BIO din Bucureşti!

Actualul proprietar afirmă că furturile numeroase l-au obligat să demoleze clădirile principale ale fabricii, după cumpărare.

„Primeam telefoane zilnic că se fura şi am spus că nu mai ţine aşa. Nici chiar ruinele nu merita să le mai păstrez şi am scos autorizaţia de demolare, am discutat cu o persoană şi, în contrapartidă cu materialele de acolo, au făcut curăţenie. Mai sunt câteva clădiri care am zis să le păstrez, dar văd că nici aici nu se pot abţine oamenii. Sărăcia aici a fost la ea acasă. Vă spun foarte cinstit, dacă oamenii erau de un alt caracter… Ei au ţinut doar la momentul acela al şpriţului. Au furat trei pahare — mă opresc la bar, au mai luat trei — mă opresc tot aici. Asta a fost viaţa lor. Au contribuit şi directorii dinainte vreme la distrugerea ei. Nu vreau să dau nume, dar vorbesc de conducere, că la ei au fost şi contactele şi proiectele şi finanţele. Nu ştiu cât ar fi mers, dacă ar fi continuat activitatea, dar ştiu un lucru: ar fi fost produse de o calitate absolut superbă, absolut imbatabilă”, conchide, amar, Gheorghe Cătana.

În loc de concluzii

Timpul nu mai poate fi dat înapoi, iar sticla sau dacă vreţi semi-cristalul de Pădurea Neagră va rămâne doar în memoria celor care i-au auzit clinchetul curat. Aruncată printre dărâmături, o etichetă aproape nouă pentru un pahar de cristal de opt uncii ce urma a fi exportat la New Jersey este dovada vie a ceea ce a fost aici, cândva.

Ce ar putea fi mâine? Cu siguranţă viitorul Pădurii Negre nu este legat de sticlărie, ci mai degrabă de turism.

„Este o zonă foarte căutată şi vin foarte mulţi turişti din Ungaria aici. Au apărut multe cabane şi toate s-au făcut după 1989. Am încercat şi eu să fac ceva aici, la nivel mic, dar nu am găsit forţă de muncă. Populaţia e îmbătrânită şi mulţi sunt plecaţi. Totuşi, eu zic că zona face terenul valoros”, afirmă Ghiţă.

Turismul este şi opţiunea primarului Dănuţ Țipţer, în condiţiile în care zona e una deosebit de frumoasă, cu un aer curat, rar întâlnit în România.

„Am încercat pe partea de turism să se revigoreze cât de cât, dar şi asta depinde de cum merge economia. Turismul este singura opţiune. Prin anii 70-80 s-a făcut un studiu iar din analize a reieşit că e una din zonele cu aerul cel mai pur, aer ozonat. Într-adevăr, când te duci acolo te simţi revigorat”, susţine primarul.

Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră rămâne doar o poveste ce ar putea fi spusă turiştilor. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata