Marele regizor român Cristian Mungiu ne cucereşte prin onestitate

– „Să ne lămurim cu ceva: În România nu există staruri. Poate nişte actori foarte populari care, în perioada de dinainte, când nu erau alte distracţii, aduceau 10 milioane de oameni la cinematograf“

– „Eu nu trăiesc cu nostalgia Oscarului. Este un premiu foarte valoros care recompensează un anume gen de film din cinematografia americană. N-are rost să vorbim despre Oscar, pentru că noi facem un alt gen de cinema. Câtă vreme facem un alt gen de cinema, nu trebuie să râvnim la acest gen de premiu, pentru că sunt două categorii complet distincte“

Interviu cu regizorul Cristian Mungiu

Cristian TIMOFTE

Duminică, 29 mai, 2016. Esplanada din faţa cinematografului „Dacia Panoramic“, singurul care a supravieţuit în Piatra Neamţ, gemea de lume, era ca în zilele lui bune. Victor Purice, administratorul cinematografului, tras la costum şi papion, radia pur şi simplu. Și ceea ce chiar ne-a impresionat sincer a fost primăvara din public, tinerii pietreni care au luat cu asalt cinematograful.

Parcă ne aflam în curtea unui liceu unde urma să se susţină examenul de bacalaureat. Prezenţa lor, într-un număr covârşitor, fete şi băieţi, adolescenţi frumoşi, a fost un prim spectacol, un preambul optimist pentru ceea ce avea să urmeze, proiecţia filmului „Bacalaureat“ şi prezenţa reputatului regizor Cristian Mungiu, însoţit de actorii Lia Bugnar şi Vlad Ivanov.

Reporter: Domnule, astăzi împliniţi 48 de ani, 4 săptămâni şi 6 zile (şi el chiar zâmbeşte). Vreau să vă întreb dacă vă simţiţi răsfăţat. Răsfăţat al cinematografiei, al Cannes-ului, al familiei de nobili intelectuali din care vă trageţi?
Cristian Mungiu: Nobili intelectuali e un pic mult spus. Da, mă simt norocos în raport cu Festivalul de la Cannes, aşa este, am avut şansa să capitalizez, cumva, o impresie generată nu doar de mine, ci de noi împreună, cineaşti veniţi din România, pe neaşteptate, la acest Festival.

Rep.: Vă feriţi să-i spuneţi „Noul val al cinematografiei româneşti“, dumneavoastră, mai modest, vorbiţi despre o nouă generaţie.
C.M.: Puteţi să-i spuneţi cum doriţi, pentru că, după o anumită perioadă, după nişte ani, cineva îi va da o denumire care se va impune. Mă feresc să-i spun „noul val“, fiindcă sintagma asta ar trebui să fie legată de o politică comună.

Noi suntem, mai mult sau mai puţin din aceeaşi generaţie. Ca să răspund: Știu că am fost norocos şi simt asta în continuare. În momentul de faţă nu ştiu dacă mă simt răsfăţat. Mă simt, în primul şi în primul rând responsabil, ca să fiu sincer. Asta e! Responsabil pentru că am creat, eu şi ceilalţi cineaşti români, împreună, nişte aşteptări. Și, cumva, îmi doresc să fim la înălţimea acestor aşteptări. Îmi doresc să am înţelepciunea şi mintea limpede ca să ştiu cum să continui.

Rep.: Domnule, se împlinesc astăzi 9 ani şi mai puţin cu două zile de când aţi obţinut Steaua României, în grad de cavaler, chiar din mâinile preşedintelui Traian Băsescu.
C.M.: Habar n-aveam câţi ani se împlinesc. Bine că mi-aţi spus, am să serbez chestia asta.

Cristian Mungiu la Piatra Neamt00

Rep.: Tot aşa, din partea Guvernului Franţei, aţi primit Ordinul Artelor şi Literelor în grad de cavaler. Ce înseamnă aceste titluri pentru dumneavoastră?
C.M.: Totuşi, sunt regizor. Cel mai important lucru este să fac nişte filme pe care să le consider bune, eu, şi la fel să le considere şi ceilalţi. Mă bucur atunci când sunt onorat, e normal. Cel mai mult, însă, este atunci când sunt onorat pentru conţinutul filmelor mele. Se pare că prea des am fost onorat doar pentru rezultatele pe care le-am obţinut. Și e o diferenţă. Eu nu fac filme ca să primesc premii. Și nu vreau să mă felicite oamenii care nu mi-au văzut filmul.

Rep.: Pentru succesul cu „Bacalaureat“, de la Cannes, aţi primit felicitări de la preşedintele Iohannis?
C.M.: Nu, şi e altceva. Cu „4, 3, 2“ am obţinut cel mai mare premiu de la Cannes. Acum a fost vorba despre premiul pentru regie. Și eu, momentan, mă bucur că nu am primit felicitări de la autorităţi. Fiindcă am senzaţia că autorităţile, uneori, fac gesturile astea ca să-şi câştige un fel de popularitate. M-ar bucura mai mult dacă ar lua nişte măsuri de îmbunătăţire, să spunem, a condiţiilor de distribuire a filmelor. Și mi-aş dori să fim un pic mai respectaţi pentru modul nostru tranşant de a face cinematografie. Constat că generăm foarte multă stimă, respect şi interes într-o grămadă de ţări, dar la noi, acasă, nu suntem cine ştie ce apreciaţi. Desigur, nimeni nu e profet în ţara lui, dar eu sesizez două feluri de opinii: opinii care sunt mai în cunoştinţă de cauză, pe acestea le accept, şi opinii pe auzite, de la oameni care nu au văzut filmul, iar acestea sunt absolut deranjante.

Rep.: Sunteţi un povestaş, în maniera lui Vargas Llosa, sau un povestitor? Vă place postura de scenarist?
C.M.: Scenarist, pentru mine, înseamnă procesul de povestire, care este, cel puţin, la fel de important, dacă nu şi mai important decât etapa de regie. Evident, trebuie să stăpâneşti toate aceste etape. Fiindcă trebuie să iasă ceva armonios, cumva, la sfârşit. Nu ştiu dacă armonios este cuvântul, dar trebuie să iasă ceva just (Nota noastră: ceva ONEST, aşa cum este şi acest om). Însă filmul pentru mine, filmul se construieşte încă din etapa în care îl scriu. „Nu sunt genul de cineast care improvizează (s.n.)“.

Rep.: Domnule, am înţeles că lucraţi cam doi, trei  ani la un film.
C.M.: Da, lucrez cam 2-3 ani la un film, depinde de când socotim. Încep să mă gândesc la el…

Rep.: Lucraţi şi în paralel, adică la mai multe proiecte deodată?
C.M.: Nu, nu prea pot să lucrez în paralel, eu lucrez doar la un film. Poate să dureze un an, până mă hotărăsc că vreau să-l fac. Din clipa în care mă apuc să scriu, durează câteva luni să-l scriu, câteva luni să-l finanţez, câteva luni să-l pregătesc, o lună sau două să-l filmez şi alte şase luni să termin filmul, la post-procesare. Deci, procesul în sine, de când mă apuc să-l scriu, e cam de vreo doi ani. Problema nu este să fac filme multe, important este să fac filme relevante. Aşa că nu mă grăbesc foarte tare, să fac filmul, să-mi iau banii şi să plec. Eu fac meseria asta fiindcă îmi place, e altceva, o altă filozofie de viaţă.

Cristian Mungiu la Piatra Neamt04

Rep.: Undeva, într-un interviu, aţi spus că sunteţi un regizor sărac, în fine, în ideea că alţi regizori, de talia şi valoarea dumneavoastră…
(Iar aici, reporterul, cu gura lui mare, a anulat un eventual răspuns). Mergem mai departe.

Rep.: Domnule, l-am cunoscut pe Titus Popovici, am avut câteva memorabile seri cu el, la şpriţ, un formidabil povestitor. Pentru mine, filmul „Crucea de Piatră“ a fost un deja vu, fiindcă el, scenaristul, îmi povestise filmul cu detalii fabuloase, spre exemplu chiloţii cu buline a unei prostituate dintr-un şanţ, sub bombardamentul aviaţiei germane. În fine… Întrebarea: Se spune că literatura română a pierdut un mare prozator, Titus Popovici, dar a câştigat un mare scenarist. Cum comentaţi asta, în ideea în care aţi plecat la drum ca prozator.

C.M.: Bine, n-am apucat să scriu foarte mult, scriam când eram tânăr. Nu eram sigur că pot să devin cineast. Și atunci, pentru că-mi doream, cumva, să devin povestitor, era mai lesne să gândesc în proză, şi mai la îndemână să folosesc cuvintele scrise. Și astăzi, da, şi astăzi, după atâţia ani, am senzaţia că cel mai bine mă pot exprima când scriu. Cel mai precis şi cu cea mai multă emoţie, scriind…

Rep.: E frumos ce-mi spuneţi..
C.M.: Însă, după o vreme, contextul a fost de aşa natură, a căzut comunismul, iar eu m-am gândit la posibilitatea de a deveni film-maker. Și atunci am căpătat, deodată, o posibilitate de a deveni cineast. Nu mai aveam nici o scuză să rămân profesor la mine, la Iaşi, şi am hotărât să-mi îndeplinesc… Mi s-a părut atunci că înţeleg cum ar trebui să fie…

Rep.: Și?!
C.M.: Eram mult mai sigur, atunci când m-am apucat de cinematografie, decât cum sunt acum. Acum, avansând cu chestia asta, încep să capăt tot mai multe îndoieli, dar îmi place foarte mult, în continuare, momentul acela în care scriu şi, în continuare, am nevoie de el ca să merg mai departe…

Rep.: Domnule, nu vreau să repet întrebările cu rămasul în ţară, cu propunerile din America…
C.M.: Păi, eu am rămas…

Rep.: Domnule, aţi afirmat undeva că: „Noi facem nişte lucruri puţin în avans faţă de înţelegerea cinematografică de acasă, de azi“, cu referire, desigur, la surprinzător de multele premii obţinute, în ultimul timp, de creatori români. Eu vreau să dăm puţin ceasul înapoi. Am câteva întrebări venite din partea celor care şi-au luat bacalaureatul cu 30 sau 40 de ani în urmă. Vă voi întreba despre trei filme pe care nu le-am ales chiar la întâmplare. Primul este „Pădurea spânzuraţilor“, Liviu Ciulei, premiu de regie la Cannes, 1965.

C..M.: Este puternic, unul din filmele româneşti foarte puternice. Iar faptul că a luat premiul de regie la Cannes este încă o dovadă că premiile nu mai au importanţă, nu-i mai pasă nimănui, astăzi, de ce premii s-au luat atunci. Sunt şi alte filme care au avut premii, aşa cum sunt şi multe filme grozave, în istoria cinematografiei, care n-au luat nici un premiu. „Pădurea spânzuraţilor“ este un film care a îmbătrânit bine. Este un film dintre cele relevante, care constituie, cum să spun?!, picioarele pe care s-a construit eşafodajul acesta, al cinematografiei române de mai târziu.

Cristian Mungiu la Piatra Neamt05

Rep.: Al doilea film despre care vreau să vă întreb a apărut, cu multe probleme, în 1984, dumneavoastră aveaţi atunci 16 ani. Este vorba despre o parabolă care a năucit o generaţie, cel puţin aşa l-am perceput eu atunci: „Glissando“, Mircea Danieliuc.
C.M.: Trebuie să ne raportăm un pic altfel la filmele din perioada târziu comunistă. „Glissando“ a avut un mare impact atunci şi asupra publicului, şi asupra cinematografiei noastre. Dar eu prefer, de exemplu, un alt film al lui Mircea Danieliuc, şi vorbesc despre „Probă de microfon“. Acela este filmul de la Danieliuc pe care-l prefer şi acel gen de cinema îl prefer eu.

Rep.: A fost nominalizat la Cannes şi cu „Senatorul melcilor“…
C.M: Adică a participat. Și cu „Probă de microfon“ şi cu „Senatorul melcilor“, dar în final nu contează foarte mult dacă ai fost sau nu ai fost la Cannes. Contează mai mult faptul că după atâţia ani noi ne întoarcem şi ne uităm la filmele astea şi mie mi se pare că „Probă de microfon“ rezistă foarte bine şi astăzi. Este un gen frust de cinema onest şi direct şi modern pentru timpul lui, iar o parte din această modernitate rezistă până azi.

Rep.: Lăsaţi-mă să fiu îndrăgostit de „Glissando“…
C.M.: Este plăcerea fiecărui cinefil în parte, bineînţeles…

Rep.: Al treilea film despre care vreau să vă întreb este „Actorul şi sălbaticii“, 1975, Manole Marcus, Titus Popovici şi, normal, Toma Caragiu.
C.M.: La vremea lui l-am văzut de cinci ori la cinematograf, în săptămâna respectivă. Dar nu l-am mai revăzut de atunci, deci nu pot să vă zic mare lucru despre el, ar trebui să-l revăd ca să înţeleg cu ce ochi îl mai văd acum. (n.n. – Bre, omul acesta m-a încântat , clipă de clipă, prin francheţea lui). Am fost atunci foarte impresionat şi mi s-a părut un film foarte puternic pentru perioada respectivă. Dar, ziceam, filmele îmbătrânesc în mod diferit şi este bine să le revezi din când în când.

Rep.: M-a surprins puţin această declaraţie a dumneavoastră: „Eu nu ştiu să lucrez cu staruri“, fiindcă eu vorbesc în acest moment cu un regizor care, la notorietatea lui, ar putea avea la dispoziţie, bănui eu, staruri.C.M.: Să ne lămurim cu ceva: În România nu există staruri. Poate nişte actori foarte populari care, în perioada de dinainte, când nu erau alte distracţii, aduceau 10 milioane de oameni la cinematograf. Eu, acum, în România, pot să pun în film orice personaj doriţi dumneavoastră, orice actor, să spunem de oarecare notorietate în televiziune. Dar starul este legat de succesul la box-office. În această idee noi nu mai avem staruri. Și asta fiindcă am pierdut sălile de cinema, am pierdut obişnuinţa de a veni la cinema, aşa că nu mai avem nici staruri. Întrebarea este alta: Aş face eu filme mai bune dacă aş avea staruri?! Cred că aş face filme mai notorii, dar nu neapărat mai bune.

Eu am o mare plăcere să descopăr actori, mă interesează foarte mult ca cine vede filmul să aibă senzaţia că vede oameni adevăraţi. Eu nu spun că nu am să lucrez cu staruri sau că nu pot lucra cu staruri. Nu ştiu cum ar fi să lucrez cu staruri. Eu am nevoie să ştiu că actorul, dacă lucrez cu el, este sută la sută alături de mine, că înţelege ce vreau şi ce urmăresc eu, fără să facă „mofturi“ în ceea ce implică realizarea rolului. Starul, de regulă, este o persoană celebră care are rolul colosal de a aduce milioane de oameni la Proiect, dar atunci, cumva, îmi imaginez că acel Proiect trebuie să urmeze calapodul acelui star, pentru că el, cu adevărat, dă valoare comercială Proiectului. Or, pe mine mă interesează ca nimic să nu ciuntească valoarea pe care cred eu că trebuie să o aibă Proiectul, care este cu totul pe alte coordonate de onestitate. Cred că eu altfel văd lucrurile…

Rep.: „The Revenant“, a lui Alejandro Inarritu (sau „Reveneala“, cu i-a spus C.T. Popescu) a fost făcut pentru DiCaprio, care încă nu luase premiul Oscar…C.M.: Eu nu trăiesc cu nostalgia Oscarului. Este un premiu foarte valoros care recompensează un anume gen de film din cinematografia americană. N-are rost să vorbim despre Oscar, pentru că noi facem un alt gen de cinema. Câtă vreme facem un alt gen de cinema, nu trebuie să râvnim la acest gen de premiu, pentru că sunt două categorii complet distincte. Deci, ca să poţi obţine un Oscar, ca film străin, subtitrat, trebuie să foloseşti un altfel de limbaj, trebuie să-ţi extragi subiectul dintr-o altă zonă. Deocamdată nu mă interesează chestia asta. Mă interesează ce fel de cinema fac eu.

Am încheiat cu o strângere de mână şi cu un „Mulţumesc frumos!“’ spus ca de la ieşean la ieşean, sau, mă rog, venetic nemţean. (Sursa: ziarulceahlaul.ro)

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.