Veronica Micle, „îngerul blond” din creaţia eminesciană

0

A fost numită, în poeziile lui Eminescu, ”îngerul blond”. În alte scrieri i s-a spus ”Bălăuca”. A fost muza lui Eminescu în cele mai multe dintre poeziile de dragoste, iar numele poetei Veronica Micle, de la a cărei moarte se împlinesc, la 4 august 2014, 125 de ani, se leagă pentru totdeauna de numele poetului naţional.

Veronica Micle (născută Câmpeanu) a văzut lumina zilei la Năsăud, la 22 aprilie 1850, fiind fiica lui Ilie şi a Anei Câmpeanu. Tatăl Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu.

Prigoana s-a abătut şi asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliţia habsburgică. Situaţia grea o face să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud îi ajung pentru a-şi cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuinţă maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi.

Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare face parte, între alţii, Ştefan Micle, profesor universitar de fizică şi chimie, viitorul rector al Universităţii din Iaşi.

Născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după o licenţă în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august 1864, la Cluj, spre bucuria mamei Veronicăi.

Diferenţa de vârstă între soţii Micle era de 30 de ani. Ştefan Micle se ocupă de educaţia tinerei sale soţii, Veronica ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală.

Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea, pe care mama ei o alinta ”Greiere”, iar în 1868 se naşte Virginia Livia, alintată ”Fluture”.

În 1869 contribuie la înfiinţarea şi bunul mers al unei şcoli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi începe să fie activă în viaţa literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista ”Noul curier român” cu două nuvele semnate cu pseudonimul Corina.

În 1887 îi apare placheta ”Poezii”, în care se află poezii publicate în revistele la care a început să colaboreze din 1874: ”Columna lui Traian”, ”Convorbiri literare”, ”Familia”, ”Literatorul”, ”Revista literară” etc. La Iaşi a organizat serate literare, loc de întâlnire a artiştilor şi scriitorilor vremii. Puţinele poezii pe care le-a lăsat denotă talent, însă se află în umbra creaţiilor eminesciene.

Despre cartea de poezii a Veronicăi, Eminescu spunea: ”Cartea ei e veşnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”

În 1875 Ştefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universităţii şi numit director al Şcolii de Arte şi Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) Veronica a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi şi i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

Profesorul Ştefan Micle moare la 4 august 1879.

    Veronica şi Eminescu

Marea dragoste care o va lega de Mihai Eminescu a început în 1872, în cursul călătoriei pe care o face Veronica Micle la Viena. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ridicat într-un coc din care scăpau două şuviţe, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, melancolică, a Veronicăi Micle.

La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de-o viaţă.

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia ”M-am gândit…” (1883). Portretul Veronicăi domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

veronica-micle-raze-de-luna-1889

La 1 septembrie 1874, Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. În această perioadă, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile şi poeziile sale influenţa deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa.

În ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan Micle, el scrie: ”viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”. În poezia ”Lumea îmi părea o cifră” mărturiseşte că până când a întâlnit-o ”n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea ”începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

Eminescu hotărăşte să se mute la Bucureşti în octombrie 1877. După moartea soţului său, în 1879, Veronica se va muta la Bucureşti, pentru a fi mai aproape de marele poet. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească, unul dintre motive fiind lipsa mijloacelor materiale cu care să-şi poată asigura un trai decent.

Veronica-Micle-web

Aşa cum scrie Octav Minar, biograful Veronicăi, urmează zece ani grei, deprimanţi. Situaţia materială a Veronicăi se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Iarna 1883-1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce pe Veronica şi poet în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886 Veronica locuieşte la Bucureşti, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservator. Cealaltă fiică urmează cariera tatălui său şi devine profesoară de fizică.

Veronica donează casa din Târgu Neamţ, moştenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de ”Poezii” (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″.

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica îi răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

poezie-veronica-micle-1889

Moartea poetului, la 15 iunie 1889, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia „Raze de luna”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. Un ziar din Transilvania scria că la slujba de înmormântare a lui Eminescu, oficiată la Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova aşeza pe pieptul poetului o cunună de flori de „nu-mă-uita”. Doamna era Veronica Micle.

După moartea lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1889, se retrage la Mânăstirea Văratec din judeţul Neamţ, unde alcătuieşte un album intitulat ”Dragoste şi Poezie”, în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu, ce i-au fost dedicate.

A murit în acelaşi an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu. Pusese capăt unei vieţi de 39 de ani, pe care însăşi Veronica o definea „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrală, după ingerarea unei sticluţe cu arsenic.

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle scria într-un poem neterminat, datat 1 august: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, a fost înmormântată lângă bisericuţa ”Sfântul Ioan” din curtea mânăstirii Văratec.

Casa din Târgu Neamţ în care Veronica Micle şi-a petrecut o mare parte a vieţii a devenit, în timp, Casa memorială ”Veronica Micle”. Construită în 1834, Casa memorială a fost declarată, 100 de ani mai târziu, în 1934, monument istoric, în 1984 fiind redată circuitului turistic. Din 1998, în partea stângă a casei se află o statuie cu bustul poetei, realizată, în bronz, de sculptorul Damian-Ioan Popa.

În 2000, ”Anul internaţional Mihai Eminescu”, cultura română a avut parte de o importantă restituire documentară prin apariţia volumului ”Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, care cuprinde corespondenţa inedită dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, între anii 1879-1883. Ediţia, alcătuită de Christina Zarifopol-Illias, conţine reproduceri color ale scrisorilor celor doi. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.