Scriitoarea Pauline Delabroy-Allard

 Franțuzoaica Pauline Delabroy-Allard a mărturisit într-un interviu pentru MEDIAFAX faptul că profesorul de franceză din liceul la care lucrează a încetat să-i mai vorbească după ce a publicat primul său roman, ”Povestea asta este despre Sarah”, și a început să primească premii în afara Franței.

Sciitoarea Pauline Delabroy-Allard a povestit pentru MEDIAFAX cât desurprinsă a fost să afle că romanul ei de debut, ”Povestea asta este despre Sarah”(Ça raconte Sarah), le-a arătat cititorilor că lucruri pe care le credeau bizare sau în afara normei seamănă foarte mult cu ceea ce simt ei în de multe ori în relațiile heterosexuale. Scriitoarea a explicat ce a interesat-o atunci când a scris o poveste care ”surprinde iubirea incandescentă dintre o tânără profesoară și o violonistă de o frumusețe misterioasă, având ca decor un Paris cultural, încântător. Debusolată și îndrăgostită de Sarah cea copilăroasă și imprevizibilă, naratoarea trăiește o mare pasiune”, arată editorii. ”Chiar și în Franța am stat de vorbă cu oameni care mi-au mărturisit că romanul le-a arătat că lucruri pe care le credeau bizare sau în afara normei seamănă foarte mult cu ceea ce simt ei în mod obișnuit”, a spus autoarea romanului pentru MEDIAFAX, într-o discuție pentru care interpret din limba franceză a fost Cătălin Rață.

Încununat cu șapte premii literare și nominalizat la Premiul Goncourt în 2018, ”Povestea asta este despre Sarah”, romanul de debut al tinerei scriitoare Pauline Delabroy-Allard, a cunoscut un succes remarcabil, bucurându-se în Franța de o primire entuziastă și fiind deja tradus în peste zece limbi. În străinătate a obținut, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei, iar în 2019, Premiul Goncourt – Alegerea Elveției. ”Conceput în două părți, romanul mizează pe opozițiile viață și moarte, corpul fremătând și corpul bolnav, febra iubirii și ruptura. După momentul întâlnirii, al fuziunii – un fel de epifanie erotică –, al obsesiei mistuitoare, urmează momentul separării, al căderii, al convalescenței ca un doliu”, explică editura Humanitas.

Reporter: Am citit că ați considerat prima parte a romanului dumneavoastră un exercițiu de descriere a unei persoane. Ce a fost cel mai greu în acest exercițiu?

Pauline Delabroy-Allard: A fost un exercițiu dublu. Am vrut să fac portretul unui personaj, Sarah, dar și să analizez momentul în care ne îndrăgostim. De exemplu, personajul din roman nu se îndrăgostește la prima vedere, cum se întâmplă de multe ori, ci este la început agasată de această persoană, un pic curioasă și așa mai departe. Astfel că, în prima parte am urmărit să fac ambele lucruri. Cel mai greu a fost să îi fac pe cei care citesc să își dorească să cunoască acest personaj, pe Sarah. Personajul este văzut din exterior și nu știi ce gândește. Voiam să creez pofta de a ști cât mai mult și de a urmări ceea ce se întâmplă cu personajul și nu știam dacă voi reuși să-i fac pe cititori curioși să cunoască această persoană, ca personajul să devină unul de care să te poți atașa, pe care să-l poți îndrăgi.

Reporter: Cum titlul este în franceză, ”Ça raconte Sarah”, e un joc de sunete cu numele Sarah, ce a fost mai întâi? Numele personajului sau titlul romanului?

Pauline Delabroy-Allard: Numele personajului! De fapt au venit în același timp. Aveam formula titlului în minte pentru că nu mergea cu niciun alt prenume. Și s-a întâmplat destul de repede. Țineam să spun această poveste. Această formulă care ține de obsesie, în franceză o putem spune iar și iar. Ideea a fost ca povestea femeii să poată fi spusă în mod natural și cam așa au venit lucrurile.

Reporter: Cum numele are și conotație biblică, trebuie să vă întreb în ce fel ați luat acest lucru în considerare?

Pauline Delabroy-Allard: Sigur, m-am gândit un pic, dar limba a fost cea care m-a dus la acest pronume. Celelalte referințe sunt într-un plan secundar.

Reporter: În ce fel au influențat scrisul dumneavoastră munca într-un cinematograf și faptul că lucrați acum ca profesoară?

Pauline Delabroy-Allard: Că sunt profesoară, cred că se resimte în text în pasajele cu aer un pic enciclopedic și cu toate referințele culturale. Simțeam nevoia să includ elemente care contează pentru mine, fragmente muzicale, titluri din literatură sau de film. În ce privește cinematograful cred că influența se simte la nivelul scenelor. S-a întâmplat destul de des ca mai întâi să vizualizez scenele și abia apoi să trec la scrierea lor. Probabil că aici este influența pe care a exercitat-o cinematografia.

Reporter: De unde a venit prologul romanului care știu că a fost primul fragment scris?

Pauline Delabroy-Allard: E o scenă care mă obseda, o aveam în minte de mult timp. Era ca o operațiune de diviziune, vedeam cele două corpuri într-o cameră, fără să pot spune dacă e zi sau noapte, dacă sunt în viață sau moarte, ceva foarte neclar până la urmă, dar nu îmi ieșea din cap. La începutul romanului am vrut să o plasez. De fapt doar asta am vrut să scriu, să descriu scena și să fie încheiată. Apoi s-a dovedit că nu era decât începutul.

Reporter: De unde credeți că vine succesul pe care volumul l-a avut printre studenți?

Pauline Delabroy-Allard: Cred că e vorba despre faptul că prezintă un alt fel de dragoste decât cel cu care sunt obișnuiți. Chiar și stilul, cel puțin în prima parte a romanului, este destul de ușor de urmărit. Propozițiile sunt scurte, paragrafele, la fel. Cred că pare simplu atât ca stil cât și ca poveste. Cele două protagoniste se întâlnesc. Traseul e clasic.

Reporter: Spuneți că e un mod simplu de a spune povestea. Simplu nu este cuvântul pe care îl avem în minte atunci când ne gândim la o carte publicată de editura Les Éditions de Minuit… Cum vă împăcați cu tradiția editurii?

Pauline Delabroy-Allard: E adevărat. Asta spun eu, dar cei de la editură nu sunt convinși că lucrurile ar sta în acest fel. O doamnă în vârstă mi-a povestit într-o librărie că a primit romanul meu de Crăciun, de la nepoții săi, că a înțeles că e o poveste de dragoste între lesbiene și că asta a dezgustat-o și că nu voia să o citească. Dar în micul lor oraș nu se întâmpla mare lucru și a văzut că sunt invitată le librărie, așa că s-a decis să o citească pentru că ea nu pierde evenimentele culturale din oraș, altfel moare de plictiseală. Mi-a spus că a surprins-o nu doar că i-a plăcut, dar că a făcut-o să evolueze la vârsta ei. M-a emoționat.

Reporter: Au fost și moduri de lectură pe care nu ați fi vrut să le întâlniți?

Pauline Delabroy-Allard: Nu, dar nu mă așteptam, cum povestea rămâne deschisă la final și permite tot felul de interpretări, am fost surprinsă să văd cât de mult pot să varieze părerile din acest punct de vedere de la un cititor la altul. Eu am propria mea variantă pentru ce ar putea să se întâmple cu naratoarea și cum ar putea continua viața lui Sarah.

Reporter: În ce fel au reacționat după ce volumul dumneavoastră a fost premiat colegii și elevii de la liceul la care lucrați?

Pauline Delabroy-Allard: În liceul în care lucrez sunt foarte mulți elevi. În jur de 2.000. Nu au aflat toți ce fac. Dar am și un grup mic și simpatic de fani care studiază literatura. Celor mai mulți nu le pasă. În ce îi privește pe colegii mei, unii au fost bucuroși sau mândri, dar e și cineva care nu mai vorbește cu mine. Profesorul de franceză. Profesorii de istorie, de filosofie și de limbi străine au continuat să îmi fie prieteni, dar cel de franceză nu mai vorbește cu mine. Nu știu de ce.

Reporter: Cine v-ați dorit să citească romanul dumneavoastră?

Pauline Delabroy-Allard: Am scris cartea pentru mine. Când am terminat am printat-o și l-am pus de-o parte. Abia după câteva luni m-am hotărât să îl trimit la edituri. Urma să împlinesc 30 de ani și îmi spuneam că e mult, e vârsta maturității, când trebuie să știm deja cine și cum suntem, trebie să ne cunoaștem. Voiam să știu dacă pot să pretind că aș fi scriitoare sau e cazul să o las baltă și să fac altceva la vârsta aceea. M-am gândit că manuscrisul o să fie refuzat și o să știu cum stau, o să-mi văd de treabă. Am trimis manuscrisul aproape tuturor editurilor din Franța. După o săptămână am primit trei răspunsuri afirmative așa că am putut să îmi permit luxul de a-mi alege editura. Atunci m-am gândit că acest roman nu e chiar așa de rău, până la urmă.

Reporter: Și în ce fel v-a afectat acceptarea manuscrisului?

Pauline Delabroy-Allard: Dacă înainte scriam pentru mine, acum scriu a doua carte și îmi e foarte frică să nu greșesc. Nu am cum să-mi spun «bun, am scris o carte, are succes, o să meargă la fel și pentru a doua». Am impresia că nu știu ce să fac. Când scriam ”Povestea asta este despre Sarah” eram doar eu și cartea mea. Acum sunt îngrozită de faptul că oamenii cărora le-a plăcut prima carte ar putea să fie îngroziți de a doua.

Reporter: Au fost diferențe în receptarea cărții în țările în care a fost tradusă?

Pauline Delabroy-Allard: Dacă în Germania, Franța sau Italia, lucrurile și poveștile de genul acesta sunt acceptate mai ușor, în alte țări lucrurile stau altfel. Săptămâna trecută am fost în Polonia, unde a fost premiat volumul. Toată lumea îmi spunea, pentru că extrema dreaptă e la putere, că e o țară destul de homofobă, că e uimitor că am primit premiul pentru că asta arată că nu e cultura în care să se întâmple asta. Aparent toți au votat pentru această carte, dar alegerea a avut și o conotație politică. În Brazilia, a fost cu totul altceva, o militantă LGBT tocmai fusese asasinată și era un context foarte emoționant.

Reporter: Cum resimte diferența dintre concepția personală a cărții și implicațiile sociale pe care subiectul romanului se dovedește că le are?

Pauline Delabroy-Allard: Am improvizat un pic, pentru că atunci când am scris romanul, nu mă așteptam să fie citit și să fie publicat în afara Franței, cu atât mai puțin. Pe de o parte e adevărat că descopăr de fiecare dată cât de diferit poate să fie perceput textul meu în funcție de cel care îl citește, chiar și în aceeași țară. Încerc să fac tot ce pot ca să țin cont de toate aceste lucruri, dar multe îmi scapă. Până la urmă, după ce a fost publicat, textul nu îmi mai aparține. Cred că se pot deschide perspective. Chiar și în Franța am stat de vorbă cu oameni care mi-au mărturisit că romanul le-a arătat că lucruri pe care le credeau bizare sau în afara normei seamănă foarte mult cu ceea ce simt ei în mod obișnuit, ceea ce trăiești într-o relație heterosexuală și că i-a tulburat acest aspect. Seamănă cu o poveste obișnuită și asta îi face să își schimbe părerile. Dar acesta chiar nu e un lucru pe care mi l-am propus, nici nu consider neapărat că ar fi acesta subiectul romanului.

Pauline Delabroy-Allard s-a născut în 1988 și a urmat cursurile facultății de limbi clasice. A fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar de la 23 de ani este profesor-documentarist într-un liceu parizian. În 2013 a scris împreună cu Kim Hullot-Guiot La littérature expliquée aux matheux. Colaboreză la revista online En attendant Nadeau. În 2018 a debutat cu romanul ”Povestea asta este despre Sarah” (Ça raconte Sarah), întâmpinat elogios de critica literară și tradus deja în peste zece limbi. Romanul a primit, în 2018, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul librarilor din Nancy / Le Point, Premiul „Envoyé par la Poste“ și Prix du Style. A fost nominalizat la Premiul Goncourt (Selecția primă și a doua) și la Premiul Goncourt al liceenilor. În România, volumul său este publicat de editura Humanitas.

Pauline Delabroy-Allard a fost preşedintele de onoare francez al ediției 2019 a Premiului Goncourt – Alegerea României, organizată de Institutul Francez din România, pe 1 noiembrie.

Loading...
loading...
Citește și
Loading...
loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.