Cu un căruţ şi un imens sac de rafie după mine şi îmbrăcat cu un tricou marca „Vanghelie” am fost, pentru o zi, gunoier independent.
Trebuie să recunosc, de la bun început, că o ciudată afinitate faţă de gunoaie „zăcea” în mine de cam mult timp. În copilărie, mi-am construit primul robot din tot felul de fierătanii, table şi sticle aruncate la marginea pădurii.
Aventurile mele dubioase printre deşeuri nu au stârnit, iniţial, o puternică împotrivire din partea părinţilor. Fratele meu, cu şapte ani mai mare şi crescut la bloc, îi obişnuise cu umilinţa: primul copil al unei familii întemeiate de o învăţătoarea şi un ofiţer putea fi văzut, adesea, făcând adevărate scufundări în pubelă.
Eu, însă, aveam şi o latură productivă. Cum îmi plăceau obiectele de fier şi le căram pe toate din pădure în curte, făceam un singur lucru rău (umblatul prin gunoaie) şi două lucruri bune (eram un mic sanitar al pădurii şi „aprovizionam” gospodăria cu fier, pe care tata îl ducea adesea la reciclat, alături de alte maşinării şi ţevi).
- Decăderea sticlei şi înălţarea PET-ului
Fierul vechi a fost, este şi va rămâne, cu siguranţă, o constantă a reciclării la români, alături de hârtie şi carton. Însă, în primii ani de după ’90, erau pe val şi reciclatorii de sticlă.
Apariţia PET-urilor a schimbat total lucrurile.În timp ce românii se îndrăgosteau (iremediabil) de berea şi sucul la doi litri, au dispărut centrele de colectare a sticlei. Însă, în scurt timp, prin gospodării şi prin gunoaie s-a strâns atât de mult plastic, încât a devenit profitabil să fie reciclat.
A fost momentul în care a luat naştere o nouă specie urbană. Putem să îi spune, fără menajamente, omul de plastic. Cu un sac de rafie uriaş şi un căruţ, el adună toată ziua PET-uri şi doze de bere, pe care le duce, de două sau chiar de trei ori pe zi, la centrul de reciclare. Oamenii aceştia curăţă marile oraşe de PET-uri, dar le şi diminuează profiturile firmelor de gunoi care separă şi valorifică deşeurile reciclabile.
- Viciile omului de plastic. Banii “ajung de ţigări, mâncare şi o sticlă de vin”
Nicu are 53 de ani şi adună sticle de plastic de vreo doi ani. Are un mic apartament pe Romancierilor, dar e şomer de când a fost dat afară de firma de construcţii la care lucra. Îmi explică prin vorbe şi gesturi, dezvelind gura ştirbă şi brăzdând aerul cu nişte mâini uriaşe, că este dulgher de meserie şi că ultima dată a lucrat la ridicarea unui supermarket în Afumaţi.
Acum, are mai multe promisiuni de angajare, tot pe şantier, dar aşteaptă de ceva timp o confirmare, un semn. Însă, până atunci, nici cu meseria de gunoier liber profesionist nu îi e ruşine. Face trasee cu saci mici de plastic şi adună totul, ca şi mine, într-un sac uriaş. Umple doi saci din aceştia mari într-o zi şi ia pe ei vreo 35-40 de lei.
„Ajung de ţigări, mâncare şi o sticlă de vin”, spune el. De fapt, dacă ar lăsa cele două vicii deoparte, banii aceştia i-ar ajunge şi pentru altceva. Dacă înmulţim suma câştigată zilnic cu numărul de zile ale unei luni, iese un „salariu” frumuşel, cu mult superior unui salariu minim sau pensiei celor mai mulţi dintre bătrânii din acest cartier. Însă, o altă regulă a omului de plastic este că trebuie să aibă un viciu. Rectific, cel puţin unul.
Nicu are însă o mare grijă. A citit într-un ziar (şi cam aşa e) că firmele de salubritate fac presiuni ca strângerea de PET-uri de prin tomberoane să fie considerată furt şi pedepsită ca atare.