Pe vremuri (teoretic, la fel ca și azi), dacă doreai să construiești ceva în București, să-ți ridici o prăvălie, o casă, să schimbi olanele de la acoperiș cu altele noi, adică dacă voiai să faci „ceva nou și frumos, evropenește”, trebuia să obții de la Primărie un „Bilet”, adică o autorizație de construcție. Regulamentele erau clare, făcute cu cap și respectate de toți. Erau chiar lege.
În acest sens, Cezara Mucenic, cel mai reputat cercetător al evoluției urbanismului bucureștean, a întocmit cea mai precisă bază de date despre felul în care se construia în București. O colecție uriașă de „Belete” și de autorizații pentru „meremeturi”. Despre „meremeturile” din Micul Paris și regulile stricte de construcții de pe vremuri, povesteşte istoricul de artă dr. Cezara Mucenic.
În opinia sa, „Adevărul se găsește în arhive. De-abia când ai acest document precis, clar, când ai proiectul semnat de arhitect, atunci poți fi convins că el este autorul acelui imobil. Altfel rămâne o poveste frumoasă poate, dar cu o incertitudine”.
În muncă ei de-o viață, dr. Cezara Mucenic a studiat toate arhivele care vorbesc despre București între anii 1832-1899
Iar, o echipă de tineri arhitecți a avut cea mai bună idee din lume, cea mai importantă și mai frumoasă pentru istoria Bucureștiului: digitalizarea Arhivei Cezara Mucenic.
„Înainte să ajung la doamna Cezara Mucenic, am deschis cufărul cu nestemate intitulat arhivacezaramucenic,shabillage.ro și-am simțit că a răsărit soarele și pe strada mea, strada pe care locuiesc, Speranței din București. Am descoperit “Biletul” prin care doamna Maria Theodorache cerea voe să-și ridice “o casă pe strada Speranței nr 19, Culoare de Verde”. Primește autorizație “înăuntrul curții”, iar proiectul este făcut de arhitectul I. Konstandt”. Când se întâmplă aceasta? În anul 1882! Am dat fuga la adresă și repede am fotografiat casa lu’ madam Theodorache, așa cum arată ea astăzi”, spune aceasta.
Din Arhiva Cezara Mucenic aflăm că șantierele duduiau în București în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu infinită răbdare și pasiune pentru București, Cezara Mucenic a văzut mii și mii de dosare, a studiat toate biletele/autorizațiile de construcție pe care le-a găsit emise de Primărie între anii 1832-1899. Le-a copiat și a făcut desene după planurile caselor.
Cei de la Hotel Dacia cer voie “să schimbe așternutul gangului așternându-se asfalt”, asta în anul 1882
În vremurile acelea, tot bucureșteanul dorea să construiască ceva, să repare, să înlocuiască, să lărgească, să schimbe, să devină “evropean”. Cei de la Hotel Dacia cer voie “să schimbe așternutul gangului așternându-se asfalt”, asta în anul 1882. În anul 1887, A. Focșăneanu, președintele Societății Israelite intitulată “Prima Societate pentru Cântarea Morboșilor și Inmormântarea”, cere voie să construiască o Sinagogă pe strada Mumularilor, nr 8, proiectul fiind semnat de arhitectul O. Kublinger .
”Etajul de deasupra pământului era parterul, bucureștenii încă nu aveau termenul de parter”
Despre aceasta, istoric de artă, dr. Cezara Mucenic: “În arhive am descoperit că mulți termeni (din domeniul construcțiilor, arhitecturii, n.n) încă nu existau în limba română și oamenii încercau să-i exprime într-un fel. Am studiat foarte multe documente scrise în alfabetul chirilic. Mereu găseau aceste formule prin care să sugereze ce vor să facă, așa cum este “așternutul gangului”. Nu doreau să schimbe podeaua, pentru că nu era podea, era așternutul gangului, pe el doreau să-l schimbe cu asfalt.Termeni din aceștia au existat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acum scriu o carte despre Bulevardul Elisabeta. L-am găsit în arhive pe arhitectul de la Primărie care vorbește despre ”etajul de deasupra pământului”. Ei, ăsta era parterul, încă nu aveau termenul de parter. Sau spuneau că vor să-și facă “o casă cu două nivele”, noi am crede că este vorba despre o casă cu două etaje. A durat un timp până când am reușit să-mi dau seama că o casă cu două nivele era de fapt una cu pivniță și parter. In cursul biletului se mai făcea și câte un desen care să explice ce și cum, când încă nu știau cum să spună metri pătrați, spuneau “metri” și alături desenau un pătrat”.
“Bulevardul Dinicu Golescu s-a numit inițial Bulevardul din Dosul Gării, acum ne ferim de anumiți termeni”
Astfel, “Îmi plac efectiv și descrierile lor și limba vorbită foarte colorată, limba aceasta de care nu se fereau, foloseau niște termeni care acum sunt sensibili pentru noi. Acum nu spui “dos” că se gândește omul la altceva. Nu spui curtea din Bulevardul din dosul Gării, acela era actualul Bulevard Dinicu Golescu, care s-a numit inițial Bulevardul din Dosul Gării, așa scrie pe hărți”, adaugă aceasta.
Lucrarea de doctorat a Cezarei Mucenic cântărește 4,5 kg și aduce dovezi despre arhitectura civilă din București în secolul al XIX-lea
Atunci, Cezara Mucenic a urmat cursurile Facultății de Arte Plastice din cadrul Universității București, secția Istoria și Teoria Artei, pe care le-a absolvit cu un studiu privind arhitectura tradițională din București. A plecat de la teoria lansată de arhitectul Constantin Joja care afirma că a existat o arhitectură civilă specific urbană în București. Că nu am avut numai case de târgoveți de inspirație balcanică, am avut și arhitecți români, de care nimeni nu știa. Ei au fost scoși din deplina uitare de Cezara Mucenic. În anul 1972, Cezara Mucenic s-a încris la doctorat și a lucrat la teză până în anul 1989, cu pauze de câțiva ani. Lucrarea sa de doctorat cântărește 4, 5 kilograme și se numește “Arhitectura Civilă din București în secolul al XIX-lea”. În ultimii 40 de ani, Cezara Mucenic a desfășurat nenumărate proiecte în care a prezentat cu precizie evoluția arhitecturii bucureștene in veacul al XIX-lea. Inspirată de uriașa sa bază de date, doamna Cezara Mucenic a scris cărți despre București cu dorința de a transmite mai departe moștenirea sa culturală.
O muncă de Sisif pe care nimeni nu a făcut-o până la Cezara Mucenic
În alcătuirea sa, Arhiva Cezara Mucenic este organizată în plicuri care conțin numeroase date despre București, plicuri păstrate în cutii, se poate să le vedeți în online. A copiat fiecare “bilet” important care se referea la vreun lucrare nouă sau la vreun “meremet”. A făcut schițe după planurile caselor, a copiat orice însemnare a arhitecților. A fotografiat mai târziu, când a avut aparat de fotografiat, o parte din aceste “bilete” unice. O muncă de o viață, nemaipomenită, pe care nimeni nu a mai făcut-o până la Cezara Mucenic. O bază de date de referință pentru cei care învață despre București.
Marin Hristea voiește a face un meremet, adică “o transformare de uși și ferestre pentru a le mari și schimba forma, de a deveni sus rotunde sau ovale”
Iar, cine erau cei care doreau să facă din București un Mic Paris? Jitănița Perițeanca din Mahalaua Jitănița cere în anul 1837 să-și facă “locuință cu două nivele”, casă vrea și Eufrosina Ghelitz de pe Ulița Pescăriile Vechi din Mahalaua Scaunelor. Marin Hristea voiește a face un meremet, adică “o transformare de uși și ferestre pentru a le mari și schimba forma, de a deveni sus rotunde sau ovale”. “Meremetul” este acea lucrare de reparație sau de întreținere a unei clădiri, actul se referă la aranjarea, dregerea și dichisirea casei, iar cuvântul vine din limba turcă.
“Eforia Spitalelor Civile avea o ghețărie pentru Spitalul Colțea și cere bilet pentru “a o înveli cu olane în loc de trestie”
Eforia Spitalelor Civile avea “grădini din dosul Localului Eforiei, acolo e o ghețărie pentru Spitalul Colţea”. Cere bilet pentru “a o înveli cu olane în loc de trestie”, se întâmpla în anul 1882. Alții dărâmă și fac altceva nou: “vreu a construi din nou o prăvălie cu fața la strada Lipscani, în locul unde este acuma vechiu”. Vecinul lui Petrache Dimitriu din Centrul Vechi: “Începând din restrasa prăvălie a vecinului, linie dreaptă la colțul casei cu etaj din răspântia stradei Șelari a domnului D. Coșaria, parte din domnii membri ai Primăriei propun a ține o singură linie din strada Germană la strada Șelari”.
Se tăiau străzi, se îndreptau, se demola și se reconstruia. Toți aveau o necesitate, o doleanță. În anul 1870, Spiridon Danielesku de pe strada Israelită scrie la Primărie: “Voind a înveli cu metal casa me, din Culoarea Roșie, Suburbia Popesku, strada Israelită nr. 19, ai pune cercevele din nou la ferestre, dinspre stradă a trage niște cercuri de zid sub pereții etajului de sus, din partea care vine d’asupra gangului, a repara cu zid gros două camere din etajul de sus, a înveli scara, a despărți cu zid de paiantă în intrul (vestibulul) etagiului de sus, a pune din nou cercevele la pridvoru’ atât sus, cât și jos”.
Iar Costaki Nicolae: “voesc a face la catul al doilea un balcon de fer precum și a schimba de la fațada prăvăliei în geamuri mari după un stil nou și frumos”. Unul vrea să-și pună galantar în fața prăvăliei, iar un altul cere “va rog a-mi slobozi un bilet pentru a schimba ușile, ferestrele și de a face fațadă la prăvăliile dupe Podul Mogoasoaiei Mahalaua Crețulescu ce le am”.
“Cel mai mult îmi plăcea arhitectura, o înțelegeam cel mai bine, doream să aflu cât mai multe despre arhitectura Bucureștiului”
De altfel, Cicerone Mucenic, tatăl Cezarei Mucenic a fost un reputat învățător cu vocație, Director al Școlii de băieți care funcționa în localul Școalei Romanescu de fete de pe strada Mihai Vodă, colț cu Uranus, devenită Şcoala 124. Iar, Cezara Mucenic, părinții și sora ei au locuit în școală între anii 1946-1961, în două încăperi care însumau 6.80 mp. Școala 124 a fost proiectată de arhitectul Arghir Culina și demolată de Ceaușescu laolaltă cu întreg cartierul Uranus.