Inventator al colectorului de polen, dispozitiv studiat azi în manualele de apicultură, cu numeroase participări la congrese şi întâlniri internaţionale de profil, Iosif Oros, cel mai experimentat apicultor din Sălaj şi probabil unul dintre cei mai buni din ţară, şi-a dedicat viaţa unui domeniu dificil şi pretenţios, cu o pasiune ridicată uneori la nivel de artă.
Ca răsplată, apicultura i-a oferit în schimb tot ceea ce şi-ar fi putut dori, atât din punct de vedere material, cât şi în ceea ce priveşte uneori simpla bucurie de a lucra alături de cele mai harnice şi organizate vieţuitoare ale planetei — albinele.
Faguri asemenea unor felii de mămăligă aurie stau frumos aliniaţi în coşul de paie. Ignorând sutele de albine, mâinile pricepute ale bătrânului apicultor apucă cu grijă unul din faguri, încercând să-l desprindă de pe coş.
„Ah, asta chiar m-a înţepat”, spune acesta, făcând o uşoară grimasă în timp ce îndepărtează albina ce l-a înţepat pe una dintre mâini.
După mai bine de patru decenii de muncă printre albine, emoţiile şi frica de înţepături nu-şi mai au rostul, la fel cum nu-şi mai are rostul nici plasa de protecţie a feţei, prinsă de pălărie. Vârsta îşi pune amprenta asupra acuităţii vizuale, aşa că oricum e mai bine fără plasă, mai ales când e vorba de o lucrare „de fineţe”, cum este mutarea stupului din coşul tradiţional în care a iernat într-o ladă de lemn.
„Ce facem acum este să mutăm stupul dintr-o parte în cealaltă, îl transvazăm din coş într-o mică ladă, pentru că vreau să-l folosesc la înmulţire, pentru creşterea de mătci”, spune Iosif Oros.
Motivele mutării sunt cel puţin două. Coşul tradiţional a consumat patru kilograme de miere ca hrană pentru albine în iarna recent încheiată, iar stupul consumă 10 kilograme. Pe de altă parte, păstrarea unei tradiţii a apiculturii, prin folosirea pentru iernatul albinelor a coşurilor conice sau a „buduroielor”, cum li se mai spune în limbaj popular, este un alt argument puternic. Încetul cu încetul, fagurii decupaţi dreptunghiular se aşază cuminţi în micile rame de lemn, sub atenta îndrumare a apicultorului.
Albinele sunt şi ele mutate, mai întâi cu ajutorul unei pene ce mângâie fagurii, iar mai apoi prin răsturnarea coşului, cu o deosebită grijă, pentru ca niciuna dintre micile zburătoare să nu aibă de suferit. Lumina caldă a apusului unui frumoase zile de început de aprilie se revarsă peste stupi, asemenea mierii catifelate ce se scurge din faguri printre degetele bătrânului apicultor.
De albine, Iosif Oros s-a ocupat încă de la o vârstă fragedă. „La cinci ani m-au pus ai mei pe mine şi pe fratele meu să prindem trântori”, îşi aminteşte acesta, la vârsta 13 ani apucându-se efectiv de lucrul în domeniul apiculturii. Vreme de 28 de ani şi jumătate a lucrat la Asociaţia Crescătorilor de Albine (ACA) Sălaj, de unde s-a şi pensionat. Altfel spus, o viaţă dedicată apiculturii, meserie pe care a făcut-o cu pasiune şi o va sluji în continuare, atât cât sănătatea îi va permite.
„Eu cred că în niciun alt domeniu nu mă puteam realiza financiar sau să văd lumea aşa cum a fost în cazul apiculturii. Dar asta înseamnă în primul rând să fii sluga stupinei. Dacă nu munceşti şi nu slujeşti stupina cu adevărat nu ai nicio şansă. Iar la un apicultor cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu este să fure de la natură cu albinele, nu din buzunarul oamenilor. Adică să ştii să-şi duci stupina acolo unde ai o şansă să exploatezi prin diversificare tot ce produce stupul. M-am diferenţiat faţă de alţii pentru că tot timpul am făcut diversificarea producţiei, în funcţie de cerinţe. Când au fost anii că trebuia să facem lăptişor de matcă, 10 ani la rând am făcut lăptişor de matcă, apoi a venit apilarnilul. Dacă în 1990-1991 s-a cerut venin, am făcut venin. Un apicultor trebuie să le ştie pe toate, pentru că trebuie să ştie să exploateze fiecare produs apicol. În prima parte albina face lăptişor de matcă, până la a 12-a zi, după aceea face ceară, până la a 18-a. De la a 21 zi se duce la cules, adună polen, face miere, venin”, explică Iosif Oros.
De o modestie rară, apicultorul sălăjean se lasă greu convins să îşi prezinte invenţia care îi poartă numele, prezentă astăzi în toate manualele importante de specialitate: colectorul de polen sălăjean tip Oros.
„Colectorul de polen este un angrenaj compus dintr-o placă activă, un grătar, un sertăraş şi un cimitir pentru albine moarte, pentru că cel mai important este să poţi elimina albinele moarte din spatele plăcii şi mai ales a trântorilor în plină vară. Iarna se foloseşte ca protecţie pentru vânturi, pentru şoareci”, îl prezintă succint inventatorul său, însă o simplă căutare pe internet scoate la iveală adevărata importanţă a dispozitivului.
„Proiectat de către Oros Iosif, este unul dintre cele mai folosite colectoare de polen din România, în special în zona Transilvaniei — Sălaj, Satu Mare, Bihor, Arad, Hunedoara etc. (…) Echipat cu placă activă tip Sălaj — Oros, confecţionată din polietilenă, poziţionată în plan vertical, colectorul este dotat cu grătar din polietilenă cu două rânduri de fante, prin care polenul cade cu uşurinţă în sertarul colector. Este prevăzut cu acoperiş de tablă zincată, montat pe un sistem de balamale care să permită, la nevoie, scoaterea sau repunerea plăcii active. Este prevăzut cu sistem picurător lateral, pentru a preîntâmpina scurgerile accidentale ale apei. Lateral, în două orificii de 11 milimetri sunt montate tuburi de polietilenă cu tăietura în secţiune diagonală, care permit ieşirea trântorilor, fără ca aceştia să mai poată intra în stup”, scrie site-ul www.apiroua.ro.