Mănăstirea „Frăsinei” sau Athos-ul României, dincolo de legende şi mituri

14

La 19 decembrie 1864, Al. Ioan Cuza aprobă prin act juridic ca mănăstirea Frăsinei să fie de sine stătătoare cu „tot cuprinsul ei”.

De la acest edict al episcopului Calinic, de fapt s-a creat izul de legendă al schitului. După 1946, comuniştii au privit şi ei cu interes acest lăcaş închis, dar nu din cauza laturii mistice, ci din cu totul alte motive. Nu de puţine ori au făcut descinderi pentru că s-a crezut că aici erau ascunşi „partizani anti-comunişti”, legionari, iar călugării erau suspectaţi că i-ar ajuta pe luptătorii din munţi.

S-a încercat în repetate rânduri infiltrarea cu agenţi ai Securităţii printre monahi, pentru a se vedea dacă nu cumva au legătură cu Athos-ul şi implicit cu statul grec. Nu există însă consemnate rapoarte dacă aceste „misiuni” au dat rezultat. Stăreţia nu a vrut să caute în arhivele CNSAS-ului pentru „a nu da de surprize neplăcute fie dinspre monahi, fie dinspre enoriaşi”.

Mănăstirea Frăsinei are două tipuri de enoriaşi, spun călugării care slujesc aici. Sunt exact din două pături sociale diferite. Pe de-o parte sunt oameni simpli, oameni bolnavi, săraci, care aici primesc ajutor şi alinare a suferinţelor. A doua categorie este formată dintr-o anumită elită loială. Medici, dascăli, „oameni cu carte”, chiar şi oameni de afaceri, care au credinţă şi care vin aici pentru a fi mai aproape de seva creştinismului. Care nu se dau la o parte pentru a respecta canoanele extrem de severe ale slujbelor de la Frăsinei.

La Frăsinei, femeile nu sunt blestemate. A fost construită o biserică pentru ele la intrarea în domeniul mănăstirii, unde slujesc călugării preoţii, cei care slujesc şi la biserica de sus. „Cum am putea să urâm femeile? Dimpotrivă, femeia este iubită şi respectată, aici se vorbeşte despre familie, despre sfinţenia acestei relaţii, despre respect, iubire şi credinţă”, spune unul dintre monahi.

De altfel, într-o statistică neoficială, femeile reprezintă cea mai mare categorie de enoriaşi şi pelerini care vin la Frăsinei.

Există însă şi legende ale locului cu privire la femeile care au încercat să intre pe domeniul interzis. În urmă cu o sută de ani, o boieroaică, îmbrăcată în straie bărbăteşti, a încercat să intre pe terenul mănăstirii, dar calul pe care îl călărea s-a scuturat şi femeia a căzut, murind pe loc. O localnică din satul Muereasca a intrat fără să-şi dea seama în pădure să ia lemne, chiar pe domeniul Frăsineiului, şi a doua zi a fost împunsă de vacă.

Se mai spune şi că aici au loc exorcizări, însă călugării susţin că este o exagerare. „Mai vin şi oameni cu diferite boli ale trupului, dar şi ale minţii aici şi îşi caută vindecare”, a afirmat un alt călugăr de la Frăsinei.

Unul dintre călugării de la Frăsinei este actorul Dragoş Pâslaru, cel care, după ce a fost bătut de mineri în 14-15 iunie 1990, a preferat să renunţe la viaţa de mirean şi să se retragă definitiv la Frăsinei.

Mănăstirea Frăsinei este prin urmare un lăcaş de cult care, alături de restul mănăstirilor vâlcene, pune acest judeţ pe harta creştinismului european. Faptul că aici viaţa monahală urmează principiile athonite îl face unic, dar nu neapărat special. Chiar dacă femeile nu au acces la biserica de sus sau pe domeniul mănăstirii, aceasta nu aduce cu sine un blestem, nu face din Frăsinei un lăcaş de cult mistic, un Camelot, cum spune călugărul Daniel.

„A existat într-unul din ziare scris că mama fetei acelea…, Gabor parcă, ar fi fost pe domeniul mănăstirii şi de aceea s-a întâmplat nenorocirea. Nu este adevărat”, a spus un monah de la Frăsinei.

În lucrarea sa despre viaţa monahală de la Athos, Teodor Danalache menţionează că un preot a fost întrebat de ce călugării ţin atât de mult la „avaton-ul” Sfântului Munte, care interzice accesul femeilor în interior. El a răspuns, zicând: „Pentru că iubesc femeile!”  (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata