- ‘Punem flecuri, tălpi, petice, modificăm cizme, schimbăm fermoare…’ Clienții sunt din ce în ce mai puțini
Meseria de pantofar este, de asemenea, pe cale de dispariție. Încercând să vorbesc cu un astfel de meșter, am ajuns în Pasajul Englez, în apropiere de Piața Victoriei unde l-am întâlnit pe Ionescu Constantin, singurul care mai repară pantofi în zonă. Atelierul în care bărbatul lucra era încălzit de o sobă mică, din teracotă. Înăuntru era cald și mirosea a prenadez. Meșterul tocmai repara o pereche de cizme. Când l-am întrebat mai multe despre meșteșugul său, a început imediat să depene amintiri.
‘Tata tot cizmar a fost. La tinerețe n-am vrut să-i fur meseria. Am vrut să mă fac medic veterinar. Pentru că medicina veterinară se studia în afara Bucureștiului, m-am dus la o școală profesională aici, în București, să învăț să creez încălțăminte, să execut tipare. Acum, de nevoie, trebuie să fac reparații, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată’, povestește meșterul, care lucrează în acest atelier din 1996.
După ce a terminat școala profesională a fost repartizat la secția de creație a unei fabrici de încălțăminte din București, așa cum a dorit, pentru că niciodată nu i-a plăcut să lucreze ‘în producție’.
‘Am lucrat la secția de creație până în 1989. Aici executam modele de sezon și aveam contracte cu prezentări de modă. Am creat încălțăminte și marochinărie pentru prezentările de modă ale Zinei Dumitrescu. Atunci se prezenta adevărata modă, nu ca acum….’, povestește cu nostalgie meșterul. La început a plătit chirie în spațiul în care readuce la viață încălțămintea uzată, apoi a reușit să-l cumpere.
Clienții sunt tot mai puțini, însă acest lucru nu îl descurajează să spere în vremuri mai bune. ‘Vor veni vremurile când nu va mai exista materie primă la dispoziție. Dacă dispare petrolul, dispar toate aceste piese care sunt din fir sintetic. Atunci vom reveni la vechile meserii: creștem animale, pregătim pieile…’, consideră pantofarul.
În ceea ce privește clientela, meșterul nu este deloc încrezător: ‘De exemplu, ieri am avut doi clienți, iar astăzi, până la ora aceasta (13,00 n.r.) nu am avut niciun client. Merge slab, foarte slab’.
Meșterul mai crede că în zece ani vor dispărea 90% dintre aceste atelierele cu meserii. ‘Majoritatea sunt în vârstă, eu am 75 de ani. Din urmă nu vine nimeni’, spune el.
Clienții sunt de toate categoriile. ‘Am clienți care lucrează la ministere. Am avut client chiar și un primar de sector. Aceștia vin cu încălțăminte curată, nu uzată. Vin de obicei pentru pus flecuri ori pentru lipit talpa… Vin de obicei pentru reparații mai ușoare. Cei mai mulți, care sunt necăjiți, vin cu ele foarte uzate și când le cer 30 de lei, spre exemplu, îmi spun că au dat 25 de lei pe încălțămite și au cumpărat-o de la magazinele second-hand. Atunci, cât să îi mai cer? (râde) Nu se poate trăi modest din aceste meserii. Trăim de pe o zi pe alta. De vreo doi ani încoace pot spune că merge foarte slab pentru că se cumpără încălțămintea făcută din materiale foarte ușoare, la prețuri mici. De aceea nu sunt clienți’, a mai spus pantofarul.
- Tocilar din tată în fiu…
În București, în prezent, există tocilării cât să le poți număra pe degete. ‘Meseria am început-o în 1971, am preluat-o de la tatăl meu. Italienii au făcut tocilării aici și ai noștri au mers ucenici la ei. Printre ucenici a fost și tata’, povestește Alexandru Constantin, care la cei 59 de ani este unul dintre puținii tocilari din Capitală.
El a spus că mai sunt vreo trei tocilării în București. ‘Mă refer la cei cu adevărat profesioniști, nu la lăcătuși, cei care s-au făcut peste noapte tocilari. A fost o perioadă când se câștiga bine din această meserie, până în 1990. După aceea a început să scadă foarte mult clientela. Acum carnea se găsește la măcelărie gata-tocată, iar oamenii nu mai au nevoie de mașini de tocat. Clienții pe care îi am sunt în special croitori, manichiuriste, frizeri. Până în 1989 primeam comenzi de la toate spitalele din București. Acum au instrumente de unică folosință. Veneau cu contract. Aveam înființată cooperativă’, își amintește meșterul, care își așteaptă clienții în micul atelier de pe Calea Moșilor.
În prezent clienții sunt din ce în ce mai puțini, câștigurile mici, însă chiriile sunt destul de piperate. ‘Acum plătesc 120 de euro pe lună chirie pentru acest spațiu, pentru trei-patru metri pătrați. Nu ar fi o problemă dacă ar fi de lucru. Nu mai sunt spațiile ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă n.r.), care aveau un anumit nivel de chirii. Acum sunt ale proprietarilor, care au revendicat clădirile. Câștig cât să supraviețuiesc după ce plătesc toate datoriile’, se destăinuie meșterul.
În ceea ce privește prețurile practicate, acestea pornesc de la 3 lei pentru un cuțit și ajung la 20 de lei pentru o foarfecă mare, de croitorie. Mașinile de tuns pot fi ascuțite în schimbul sumei de 15 lei.
Alexandru Constantin spune că au apărut, prin piețe, ‘ca ciupercile după ploaie’ persoane care ascut cuțite, foarfeci, cu un motoraș mic, care fac și chei, și care sunt de fapt ‘lăcătuși’. ‘Lăcătușeria nu are nicio legătură cu ascuțitul’, ne lămurește meșterul.
Mașina cu care lucrează zi de zi se numește ‘banc de lucru’. Aceasta are o piatră de polizor, pâzlă pentru lustruit și disc metalic pentru ascuțit mașini de tuns, făcut dintr-un oțel special. ‘Acest banc de lucru îl am de vreo 20 de ani, când l-am înlocuit pe cel care se stricase’, a mai spus el.
Îi trec pragul atelierului cam cinci-șase clienți pe zi, preponderent manichiuriste, frizerițe, croitori, dar vin și clienți cu diverse cuțite, cuțitașe, forfecuțe, de acasă, care nu mai taie. ‘Este o meserie riscantă pentru că dacă lucrezi cu un obiect tăios, oricând te poți tăia la mână. De asemenea, inhalez praf de polizor care predipune la silicoză, boală de plămâni’, a mai spus meșterul.
Printre vedetele care i-au trecut pragul atelierului se numără Dem Rădulescu, Stela Popescu, care au adus la ascuțit cuțite și forfecuțe. De asemenea, prezentatorul TV Mircea Radu a venit la tocilărie cu un brici de bărbierit.