Moaştele Brâncovenilor

1
  • Drumul moaştelor

Pe creştinii din Constantinopol execuţia Brânco­venilor i-a revoltat. Cronicarii spun că până şi musul­manii din cetate au murmurat, socotind-o barbară şi fără rost. Aşa se face că nişte pescari curajoşi au cules din mare trupurile celor ucişi, sfidând Înalta Poartă. Le-au îngropat apoi în Mâ­năstirea Panaghia Kamario­tissa din insula Halki, unde Brâncoveanu făcuse nume­roase danii.

Poporul din ce­tate l-a socotit drept sfânt, imediat după moarte. Drept dovadă stă un canon de rugăciune, pe care Calinic al Heracleei, un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, avea să-l al­cătuiască, la câţiva ani după jertfa Brâncovenilor. În a­ceas­tă slujbă, ei sunt cinstiţi ca sfinţi şi numiţi martiri ai lui Hristos – „S-a aprins as­tăzi pentru iubitorii de praz­nice un sfeşnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioşi cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cu fiii lui. Ca nişte miei au fost junghiaţi de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos şi inimoşi mucenici.”

Aceasta era atmosfera spirituală în care, la şase ani după moartea lui Constantin Brâncoveanu, doamna Marica, soţia lui, a dezgropat osemintele domnitorului din Mânăstirea Halki şi le-a adus în ţară, îngropân­du-le în luna iulie a anului 1720, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti (foto), ctitorită chiar de voie­vod. E greu să ne închipuim prin ce a trecut în tot acest timp soţia domnitorului, nu mai puţin sfântă decât soţul ei. Nu numai că şi-a văzut bărbatul şi toţi băieţii pierind într-o singură zi, după ce, cu câteva luni înain­te îşi îngropase o fiică, dar a fost nevoită să îndure şi ea închisoarea, să fie puternică, să nu se jelească, să devină capul familiei, pentru ea şi pentru fetele ei. Şi a izbândit.

Şi-a redobândit libertatea şi a plătit bani mulţi pentru a putea dezgropa osemintele domnito­rului şi a le strămuta în ţară. A făcut totul în secret, ca şi cum ar fi fost vorba de un tâlhar, pentru că pe tronul Imperiului Otoman se afla încă sultanul Ahmed al III-lea, cel care-l ucisese pe Brâncoveanu. Lespedea pe care doamna Marica a aşezat-o desupra mormân­tului voievodului din Biserica Sfântul Gheorghe Nou nu avea pe ea niciun înscris care să vorbească despre Constantin Brâncoveanu.

Puterea otomană s-ar fi mâ­niat grozav la auzul veştii că moaştele hainului trădă­tor s-au întors în Bucureşti. Aşa că totul s-a desfăşurat în mare taină. Un singur semn a lăsat doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unul care avea să treacă nebăgat în seamă, timp de două veacuri.

 

  • O candelă cât o istorie

Îngenunchez în faţa unei plăci de marmură. E sim­plă şi frumoasă. Ghirlande de flori o înconjoară ca un brâu, iar la cap se află vulturul cu crucea în clonţ, stema voievozilor Ţării Româneşti. Lespedea nu are niciun înscris. Nu spune nimic despre cel care-şi doar­me somnul de veci sub ea.

Mormântul iradiază însă atâta sfinţenie, încât atrage mulţimi de pelerini la Bise­rica Sfântul Gheorghe Nou. E straniu şi, în acelaşi timp, tulburător de frumos, că la „kilometrul zero”, chiar în centrul Capitalei, se află un sfânt lăcaş ce are în el moaştele singurului domnitor român care a murit ca martir. De parcă toată cetatea Bucureştilor şi, prin ea, toată ţara, îşi are epicentrul într-o jertfă. O jertfă pentru Hristos.

Sute de ani, românii nu i-au putut cinsti pe Brân­coveni cum se cuvine. Biserica nu avea voie să-i trea­că în rândul sfinţilor, pentru că Înalta Poartă interzicea acest fapt. Familia nu avea voie să spună nimic despre faptul că moaştele domnitorului sunt la Biserica Sfân­tul Gheorghe Nou din Bucureşti, din pricina Can­tacuzinilor, duşmani de moarte ai Brâncovenilor. Aşa că peste lespedea de mormânt a Sfântului Constantin Brâncoveanu s-a aşternut, lungă, uitarea. O uitare care a ţinut două veacuri.

În anul 1914, Nicolae Iorga a cerut Parlamentului României organizarea comemorării a 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor. Pentru aceasta a fost aleasă Mânăstirea Hurezi, care urma să găzduiască mai mul­te obiecte de artă brâncovenească. În acest context, a fost aleasă şi o candelă veche de două veacuri, desco­perită la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Ea trecuse nebăgată în seamă, fiind mutată prin biserică de mai multe ori, după ce supravieţuise unui devastator in­cen­diu care aproape că distrusese sfântul lăcaş. Can­dela s-a dovedit a fi o descoperire istorică. Ea avea să spună povestea moaştelor Brâncoveanului, limpezind pentru totdeauna misterul care le învăluise vreme de secole. Pe marginea de sus a „bulbului” de mijloc se vede şi astăzi un epitaf scris cu litere chirilice:

„Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea şi Măriia sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”.

Temându-se ca moaştele soţului ei să nu fie descope­rite de puterea otomană, doamna Marica nu a scris nimic pe lespedea mormântului, dar a aşezat deasupra ei candela aceasta, să fie martoră, peste veacuri, pen­tru cei care vor dori să ştie unde este îngropat soţul ei.

Descoperirea, în 1914, a epitafului, a fost un semn al proniei dumnezeieşti. Comemorarea celor două veacuri de la moartea Brâncovenilor putea să înceapă!

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata