Peştera Limanu
„Dintre peșterile dobrogene, cea de la Limanu este singura care se apropie de descrierea lui Cassius Dio privind legendara Keirys. Ea este singura în măsură să justifice deplasarea unei armate romane pentru asedierea unui loc de refugiu. Cercetările au scos la iveală material arheologic care atestă că peștera a fost locuită de localnicii daci chiar în acea epocă. Dovezile existente ne îndreptățesc să considerăm că labirintul de la Limanu a fost realizat de o autoritate locală geto-dacică, ca măsură de apărare în fața pericolului roman. Relatarea lui Cassius Dio arată că peștera era loc de refugiu, anume ales și pregătit, nu o cavernă întâmplătoare”, scrie prof. dr. Vasile Boroneanț, în „Labirintul subteran de la Limanu”.
Poveștile localnicilor amintesc vaiete stranii și înspăimântătoare care vin din străfundurile pământului, iar cei care le aud sunt hipnotizați de ele și pornesc în căutarea glasului. Se spune că acest glas ar fi al paznicului porții de la intrare, care vrea să îi ademenească pe cei neinițiați și care, din curiozitate, pășesc cu blasfemie pe pământul sacru al lui Zamolxis. Mai mult, s-a țesut și misterul, legat de interpretarea imaginilor ipostaziate de bolovanii prăvăliți la intrarea în peșteră, precum că ar fi fost chipurile cioplite în piatră ale lui Zamolxis, al cărui spirit păzește intrarea în tărâmul sacru, până că strămoșii daci vor reveni din genune.
Explicația științifică a acestor sunete ciudate, dată de speologi, este că vaietele sinistre sunt produse de vântul ce străbate numeroasele galerii subterane de la Limanu, zgomot care, se pare, influențează psihicul omului.
Din punct de vedere geologic, Peștera Limanu, cu lungime de aproximativ 4.000 metri este cea mai lungă peșteră dobrogeană. Peștera are o ramificație amețitoare a galeriilor, asemeni unei trame stradale dintr-un oraș antic, nesistematizat, dezvoltat haotic. De aici și impresia unui oraș subteran. Aspectul unor galerii, care au secțiune rectangulară, foarte regulată, pare că au fost cioplite de om.
Unele sectoare de galerie chiar au fost cioplite de oameni, și aici se văd urme de dăltuire, iar pentru a nu risca prăbușirea bolților, au fost clădite ziduri și pilieri de sprijin, din dale de calcar. În rest este o morfologie specifică peșterilor cu stratificație orizontală, dezvoltate de calcare sarmatiene, sub formă de structuri tabulare. Într-un sector ușor accesibil a fost descoperită ceramică elenistică și opaițe, care indică faptul că locuitorii de la Callatis, în urmă cu aproape două milenii, ciopliseră aici altare unde veneau poate să se închine zeului Mithras. Este clar însă că, odată cu răspândirea creștinismului în secolul al X-lea, s-a încercat transformarea Peșterii Limanu în lăcaș de cult.
La rândul său, istoricul Constantin Daicoviciu localiza mitica Peșteră Keirys în rezervația de la ‘Gura Dobrogei’, în Podișul Casimcea, ipoteză sprijinită și de Vasile Pârvan. Aici, în ‘Peștera Liliecilor’, denumită și Peștera „Gura Dobrogei”, desfășurată pe 5 ha, cu lungimea de peste 480 de metri, dispusă pe mai multe galeri și cu trei guri de acces, au fost atestate numeroase mărturii ale prezenței umane, unelte de silex paleolitic și neolitic, fragmente de ceramică neolitică, dar și obiecte mai recente, din metal, aparținând epocii fierului. Cele mai multe galerii și încăperi ale peșterii sunt zone de adăpostire a coloniilor de lilieci în timpul verii și de hibernare în timpul iernii, ce aparțin speciei mediteraneene Rhinolophus mehelyi și Myotis mistacinus. Tot în zonă, se mai află și peșterile ‘La Adam’ și ‘Sfântul Ioan Casian’.
Canaraua Fetei
Legendele locului creează însă o aură aparte peșterii ‘Canaraua Fetei’, ce-i conferă toate atributele pentru a glisa peste faima anticei peșteri Keirys, tărâm subteran pentru evadări salvatoare către o altă lume, în vreme de restriște. Considerată de geologi drept canionul românesc, cu pereți de calcar de până la 40 de metri înălțime, brăzdați de fisuri, nișe, grote și peșteri, Rezervația naturală, faunistică, floristică ‘Canaraua Fetei’ se întinde pe 170 hectare, la granița de sud-vest a județului Constanța cu Bulgaria.
La tot pasul, turistul descoperă uimit păduri de stejari xerofili, tei argintii, vișini turcești, liliac sau migdali pitici, sânziene galbene, șofran roșu și alb-azuriu, irișii sălbatici albăstrii, bujori dobrogeni și bobițel. Ochiul ager poate distinge cu ușurință pe câte un vârf de stâncă crenelat, dalbii vulturi egipteni care cuibăresc aici în tihnă sau furișându-se pe înserat câte-o vulpe cărbuneasă, ori veghind atenți, jderii de piatră și dihorii pătați.
La răcoare, spre seară, în valea tihnită și generoasă a canionului apar majestuoși cerbii lopătari al cărui tropăit cadențat poate ”pune pe fugă” până și vipera cu corn. Bătrânii din satele învecinate, Dumbrăveni sau Olteni, încă mai pomenesc poveștile aflate de părinți lor, cum că pe aici ar fi trecut un vechi braț al Dunării, apa năvalnică a fluviului săpând peșterile de aici, cu multe galerii și ieșiri. În peștera din ‘Canaraua Fetei’, se spune că locuitorii și-ar fi ascuns în siguranță soțiile și fecioarele, la năvălirea turcilor.
Ascunzătoarea ar fi fost descoperită până la urmă și pentru a nu fi răpite, mai multe fete s-au aruncat de pe stânci plătind cu viața onoarea pe care și-au păstrat-o nepătată.
Tot aici, la ‘Canaraua Fetei’, în pereții calcaroși, a fost ascuns de ochii iscoditori, un complex monahal paleo-creștin săpat în pereții verticali, de o frumusețe ireală. Bisericuțe din piatră, cu altare și galerii de comunicare, lavra de aici a avut două etape de locuire: prima în secolele IV-VII d. Chr, iar cea de a doua, în evul mediu timpuriu (sec. IX-X) — situl prezentând analogii cu cel de la Basarabi. Aici au fost descoperite oseminte a doi monahi necunoscuți, dar și alte trei morminte jefuite cu multe secole în urmă. Localnicii povestesc că, în trecutul înnegurat, pe pereții de calcar ai celor două bisericuțe din interior se puteau identifica desene și inscripții în graiuri neștiute (probabil rune protobulgare). Au fost descoperite și monede din vremea împăratului roman Constanțiu (sec IV d.Ch), fiul lui Constantin cel Mare.
Se mai crede și că peșterile de la Dumbrăveni, din ‘Canaraua Fetei’, aflate în vecinătatea platoului pe care s-a dat bătălia daco-romană de la Adamclisi, au fost lăcașuri de cult, cu mult înainte de sosirea primilor monahi creștini și chiar un altar al lui Zamolxe. O altă poveste, despre complexul monahal de aici, vorbește despre un culoar lung, săpat pe sub stâncă până la Cetatea Tropaeum Traiani, de la Adamclisi, sau că noaptea, călugării de aici, de la Canaraua Fetei, deveneau lotrii care jefuiau gospodăriile turcilor și le răpeau soțiile și fiicele. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)