În contextul energetic extern, există numeroase speculații cu privire la potențialul cumpărător al rafinăriei Lukoil Neftohim Burgas, compania petrolieră de stat azeră SOCAR apărând ca principal concurent, scrie publicația bulgară de limbă engleză Novinite, care citează ziarul Trud.
Astfel, “Evoluțiile recente sugerează că SOCAR este interesată de achiziționarea rafinăriei. În aprilie 2023, SOCAR a inaugurat un birou la Sofia, în prezența președinților bulgar și azer, Rumen Radev și Ilham Aliyev. Concomitent, SOCAR Trading Gas and Power a obținut o licență de la Comisia pentru Reglementarea Energiei și a Apelor pentru a comercializa gaze naturale în Bulgaria. Economistul Evgeny Kanev și Delyan Dobrev, deputat GERB și președinte al Comisiei pentru energie, au susținut SOCAR ca potențial cumpărător, indicând adecvarea geografică a producției și a logisticii Burgasului pentru aprovizionarea cu materie primă”, arată publicația bulgară.
“Experții din industrie evidențiază interesul pentru rafinărie din partea entităților din regiunea Mării Negre. SOCAR, cunoscută pentru prezența sa semnificativă în Turcia, cu o rafinărie mare, și KazMunayGas din Kazahstan, proprietarul Rompetrol din România, se numără printre părțile interesate speculate, potrivit rapoartelor publicației Capital. În special, acordul recent al SOCAR cu Lukoil presupune un împrumut de 0,5 miliarde de euro pentru SOCAR și aprovizionarea rafinăriei STAR din Turcia cu până la 200.000 de barili pe zi de țiței rusesc, potrivit Reuters”, mai spun cei de la Novinite.
De ce o astfel de tranzacție poate părea puțin probabilă?
În primul rând din cauza costurilor. Lukoil a enunțat în sfârșit disponibilitatea de a vinde rafinăria sa de la Burgas, cea mai mare din Europa de Sud-Est, vorbind despre tratamentul rău la care este supus de autoritățile de Sofia – bulgarii insistă ca țara (adică rafinăria Lukoil din Burgas) să înceteze să mai importe petrol rusesc, deși are scutire de la embargoul european de import al țițieului rusesc pe mare până la finalul lui 2024.
Lucru care ar afecta destul de mult compania rusă, care oricum se plânge de un tratament fiscal discriminatoriu (bulgarii au impus și ei o taxă nouă) și de “decizii politice părtinitoare”. Dincolo de acest joc retoric însă, să ne întoarcem la costuri: conversia rafinăriei de la Burgas (7-8 milioane de tone pe an capacitate) pentru a procesa țiței non-rusesc, mai ușor, ar fi de 500 de milioane de dolari, estimarea fiind făcută, adevărat, de Lukoil. Așadar cine cumpără rafinăria și va cumpăra țiței din altă parte ar trebui să investească mult (nu putem ști cât de realistă este estimarea Lukoil sau ce amestec de țiței s-ar putea folosi), lucru care ar menține rafinăria la capacitate redusă (sau poate chiar oprită), o vreme. Iar timpul înseamnă bani, pierduți de data asta.
În al doilea rând SOCAR, țară cu rezerve și producție de hidrocarburi, mai are o rafinărie mare în zonă. Este vorba despre STAR, recent inaugurată (2018), după o investiție de peste șase miliarde de dolari, construită pe coasta mediteraneaană a Turciei, lângă Izmir – capacitatea este uriașă, 11 milioane de tone pe an, putând asigura, doar ea, un sfert din necesarul de carburant al Turciei. Desigur, SOCAR este companie de stat, deci supusă controlului politic, deci nu are cum să nu se supună unei decizii statale dacă Guvernul de la Baku dorește o extindere a prezenței în zonă și pe segmentul de rafinare (exporturile de gaze azere în Europa sunt în creștere), însă întrebări se pot pune.
S-ar mai lega la cap SOCAR cu încă o rafinărie care are drept primă piață mult mai mica Bulgarie (admițând că rușii vor vinde și rețeaua de peste 200 de benzinării Lukoil) și rețeaua SOCAR de circa 70 de stații din România la care s-ar adăuga, parțial și posibil, și alimentarea celor 300 de stații din România? Cel mai probabil, rafinăria de la Burgas, funcționând la o capacitate care să asigure profit maxim, ar produce mai mult decât necesarul acestor piețe, iar restul ar urma să fie vândut, cu costurile aferente, pe alte piețe. Care, dacă nu sunt din vestul Mării Negre și trebuie să treacă de Bosfor, intuim că pot fi aprovizionate mai ieftin de rafinăria din Turcia
În al treilea rând, rutele de aprovizionare. Momentan, cea mai mare parte a petrolului cu care este alimentată rafinăria de la Burgas – dacă nu tot- vine din portul rusesc Novorosiisk, din estul Mării Negre, care se află la capătul vestic al lungii conducte caspice CPC, pe unde se transportă țiței preponderent kazah și (mai puțin) rusesc, adus de Lukoil, care are producție și în Rusia și în Kazahstan. De acolo, țițeiul vine la Burgas, ca și la Petromidia de altfel, cu vaporul. SOCAR nu este acționar la CPC, deci dacă s-ar păstra această cea mai ieftină rută – deși SOCAR ar dori probabil să folosească propriul țiței azer la Burgas – ar trebui să cumpere de la alte companii țiței de proveninență Kazahstan (rusesc nu mai e voie). Fie de la Lukoil, fie de la KazMunayGas fie de la Chevron sau Eni, pentru a asigura consumul rafinăriei de la Burgas la costuri logistice cât mai mici.
Țiței azer (care este de tip ușor, aduceți-vă aminte de primul punct) ar putea ajunge pe această rută în cantități insuficiente, există o conductă între Baku și Novorosiisk, dar pe ea se poate exporta undeva la maximum două milioane de tone pe an (Burgas are nevoie de șapte). De fapt, marea majoritate a exporturilor azere de petrol (26 de milioane de tone în total în 2022) merg pe ruta spre sudul mediteraneean al Turciei (conducta Baku-Tbilisi Ceyhan) iar apoi cea mai mare parte către Italia. O re-rutare fizică din zona Mediteranei de est spre Burgas ar fi mai scumpă și posibil nefezabilă economic, dar s-ar putea opera la limită unele acorduri de tip swap, cu companiile occidentale care scot țițeiul kazah în portul rusesc Novorosiisk, ca să ajungă la Burgas, la schimb cu țiței azer la Mediterana. Mai ales că pentru rafinăria din Turcia merge și petrol rusesc, pentru că nu are embargou în Turcia.
Așadar, se poate pune întrebarea dacă merită afacerea pentru SOCAR, având totuși în vedere că pe piața țintă domestică, cea din Bulgaria, sunt cei mai ieftini carburanți din UE.
Lukoil a fost obligată, într-adevăr, să vândă o rafinărie mare, ISAB (14 milioane de tone pe an capacitate), cea mai mare din Italia și una dintre cele mai mari din Europa, și a treia pe care grupul Lukoil o deține în Europa (în afara Rusiei), alături e de cele din Bulgaria și România.
Lukoil a vândut la începutul anului ISAB către G.O.I. ENERGY, o firmă din Israel, care a format însă în acest scop un parteneriat cu traderul internațional Trafigura, unul dintre cei mai mari din lume, valoarea tranzacției, nepublică, fiind estimată de FT la 1,5 miliarde de dolari. Trafigura și-a asumat să asigure aprovizionarea neîntreruptă cu materii prime pentru rafinărie și asigură preluarea producției, precum și nivelul necesar de capital de lucru. Trafigura anunțat atunci că va oferi o parte din finanțare și va gestiona livrările de țiței și producția de produse rafinate, ceea ce înseamnă o diferență (tocmai pentru că Trafigura este un trader internațional de calibru iar poziția ISAB, în Meditarnă, este mult mai bună din punct de vedere al fluxuilor de aprovizionare) comparativ cu o tranzacție SOCAR-Lukoil pentru Burgas.
Tranzacția s-a făcut, tot așa însă, după un anumit tip de presiune guvernamentală. La începutul lui decembrie 2022, Roma a stabilit o schemă pentru a prelua administarea companiei, cu scopul de a proteja locurile de muncă și de a asigura și pe viitor funcționare a rafinăriei afectate de embargo, ca să asigure necesarul pieței. Posibilitatea ca rafinăria să ajungă sub tutela statului a accelerat negocierile dintre Lukoil și potențialii cumpărători.
Sursa: www.economica.net
