Gigantul francez din industria cimentului a început să opereze în Siria chiar înainte ca războiul civil să izbucnească. Când Statul Islamic a preluat controlul asupra regiunii, Lafarge le-a plătit bani de protecție pentru a-și putea continua comerțul. Consecințele acestor acțiuni sunt încă resimțite.
Bruno Pescheux a subliniat în mod repetat un lucru către colegii săi: nimeni nu trebuia să știe ce făcea compania. Secreta era esențială. În 2013 și 2014, Pescheux conducea subsidiara siriană a Lafarge SA, compania franceză care era atunci cel mai mare conglomerat de ciment din lume. Pe măsură ce războiul civil s-a extins, compania a făcut un târg sumbru: să plătească milioane de dolari către Statul Islamic (ISIS), cel mai notoriu grup terorist din lume, tratându-l ca pe un aliat strategic.
Aceste plăți au cumpărat binecuvântarea ISIS pentru ca fabrica Lafarge din Siria să continue să producă și să vândă ciment, chiar dacă directorii europeni ai companiei au părăsit țara, angajații locali au fost răpiți, iar regiunea a fost devastată de bombe și focuri de armă. Lafarge a cumpărat materii prime de la furnizori aprobați de ISIS, a furnizat ciment către ISIS și i-a plătit pentru a elimina concurența – în acest caz, importurile de ciment din Turcia. În jargon mafiot, aceasta era mai mult decât bani de protecție; în termeni de afaceri, compania a optimizat în favoarea ISIS. Managerii subsidiarei siriene a Lafarge știau foarte bine ce făceau și au încercat din greu să ascundă acest lucru. Într-un email, referindu-se la permisele pentru vehiculele Lafarge, Pescheux a spus clar unui intermediar: „Numele Lafarge nu trebuie să apară din motive evidente în niciun document de acest tip. Dacă e nevoie, folosește cuvintele „Fabrică de Ciment”, dar niciodată numele Lafarge.”
Citeste si:
În acea perioadă, fabrica din orașul Jalabiya era una dintre cele peste 1.600 pe care Lafarge le opera în 61 de țări. Dar aceasta nu era o filială îndepărtată care acționa pe cont propriu, fără ca sediul central să știe. Directorii din birourile Lafarge din Paris erau complici la relația cu ISIS, după cum arată zeci de emailuri și documente interne. Pe baza acestor dovezi, Departamentul de Justiție al Statelor Unite a formulat acuzații penale împotriva Lafarge. (Compania a fuzionat cu gigantul elvețian Holcim în vara lui 2015, la scurt timp după ce ISIS a preluat fabrica din Jalabiya.) Lafarge a pledat vinovată pentru conspirația de a oferi sprijin material grupurilor teroriste – prima condamnare reușită a unei companii pe această acuzație în SUA. În toamna anului 2022, Departamentul de Justiție a amendat Lafarge cu 778 de milioane de dolari. Un procuror a descris acțiunile Lafarge drept „o crimă uluitoare”.
Această pedeapsă a deschis calea pentru și mai multe probleme legale. Un grup de peste 800 de yazidiți, reprezentați de Amal Clooney și alți avocați din SUA, dă în judecată Lafarge pentru sprijinul oferit ISIS, care a ucis, răpit și violat mii de membri ai acestei comunități religioase din nordul Irakului. Alte victime ale violenței ISIS au intentat procese separate, inclusiv jurnaliști americani, lucrători umanitari, membri ai forțelor armate și familiile acestora. „Niciun dolar din amenda de 778 de milioane de dolari impusă de Departamentul de Justiție nu a fost distribuit victimelor”, a spus un avocat implicat într-un astfel de proces. „Și aceasta este o companie cu resurse financiare, nu o firmă de fațadă pentru al-Qaida.” Acestea sunt cazuri civile, așa că, chiar dacă Lafarge le pierde, consecințele vor fi toate prea familiare. O corporație plătește o sumă accesibilă drept despăgubire, iar afacerea continuă ca de obicei.
Însă, în Franța, Lafarge se confruntă cu un caz penal care ar putea duce la o judecată fără precedent. Zeci de foști angajați Lafarge din Siria, împreună cu două organizații non-profit, Sherpa și Centrul European pentru Drepturile Constituționale și ale Omului, au acuzat Lafarge de complicitate la crime împotriva umanității.
Istoria tratării companiilor ca actori care stârnesc conflicte pentru profit datează de la procesele de la Nürnberg, spune Mark Taylor, autorul cărții War Economies and International Law. Însă, în mod obișnuit, procesele penale vizează directorii executivi, mai degrabă decât companiile în sine – și chiar și atunci, responsabilitatea este rară. „Pot să mă gândesc doar la trei oameni de afaceri care au fost condamnați în ultimele douăzeci de ani pentru complicitate la crime de război sau crime împotriva umanității – și niciunul înainte de asta”, a declarat Taylor. „Și nu pot să mă gândesc la vreo companie care a fost vreodată condamnată pentru oricare dintre aceste acuzații.”
Companiile multinaționale sunt ținte evazive în domeniul crimelor de război. „Conduita lor are loc adesea în umbră, așa că este dificil să obții dovezi,” a spus Amal Clooney. „Uneori nu este clar ce știa compania. Sau nu există o instanță unde victimele să-și poată revendica drepturile.” De asemenea, după cum a remarcat avocatul din secolul al XVIII-lea Edward Thurlow, companiile „nu au nici trupuri care să fie pedepsite, nici suflete care să fie condamnate”. Care ar fi echivalentul corporativ al trimiterii unui criminal de război în închisoare pe viață? Până în prezent, întrebarea nu are un răspuns.
În ultimele două decenii și jumătate, însă, numărul tentativelor de a urmări în justiție companiile pentru crime de război sau crime împotriva umanității a crescut, spune Taylor. Aceasta este parțial rezultatul ratificării Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale (CPI), care a intrat în vigoare în 2002. Statutul a integrat cadrul juridic pentru aceste două crime grave în codurile penale naționale, permițând inițierea de urmăriri penale la nivel național, nu doar în instanțele din Haga. Dar creșterea numărului de urmăriri penale este, de asemenea, un simptom al vremurilor noastre, profund corporativizate. Două treimi din cele mai bogate entități de pe planetă nu sunt națiuni, ci companii. Influența lor este omniprezentă – chiar și acolo unde nu o vedem, cum ar fi în acțiunile guvernelor sau în mașinațiunile teroriștilor.
Procesul din Franța împotriva Lafarge s-a tot mișcat între apeluri și contra-apeluri din 2016, la scurt timp după ce comportamentul său a fost expus pentru prima dată de publicația siriană Zaman Al Wasl și de ziarul francez Le Monde. (Un purtător de cuvânt al Lafarge mi-a spus: „Aceste acuzații se referă la o problemă din trecut, de acum un deceniu, pe care Lafarge SA o abordează prin procesul legal în Franța și în Statele Unite.”) Dacă un tribunal va decide împotriva Lafarge, va fi un moment de cotitură – o recunoaștere a faptului că și companiile trebuie pedepsite atunci când finanțează sau sprijină atrocități de amploare pentru a-și proteja profiturile. Acest lucru se întâmplă mai des decât ne-am aștepta. Vinovații nu sunt doar cei evidenți, precum producătorii de arme, mercenarii sau giganții din industria combustibililor fosili și minerit. Ei pot vinde produse aparent inofensive – banane, bere sau, în acest caz, ciment dintr-o fabrică situată într-un colț arid din nordul Siriei.
În pustietatea din Jalabiya, fabrica era singura clădire mare pe kilometri întregi. Patru kilometri de ziduri de protecție înconjurau spațiul. Siloanele de ciment și turnul de preîncălzire de 130 de metri se ridicau în înaltul cerului. Tubulatura strălucea în lumina soarelui. Noaptea, când toate luminile erau aprinse, fabrica părea un vapor de croazieră rătăcind pe o mare întunecată și plană. În 2013 și 2014, pe măsură ce războiul civil escalada, camioanele încărcate cu ciment continuau să iasă pe porțile fabricii, până la 160 pe zi. O zonă de război era o piață profitabilă pentru o companie de ciment. Când casele distruse de bombardamente trebuie reconstruite sau când un grup terorist are nevoie să construiască rețele subterane de tuneluri, cimentul este primul pe lista de cumpărături.
