Operațiunea de salvare a Credit Suisse prin împingerea acestuia în brațele UBS a fost greșită și pusă la cale în mod pripit. Ea nu a urmat modelul greoi de negociere pentru rezoluția instituțiilor financiare mari de importanță sistemică. A dat un ecou straniu unuia dintre cele mai roșii steaguri roșii din istoria financiară internațională, povestea eșecului interbelic al Creditanstalt Viena.
În 1929, la începutul Marii Depresiuni, guvernul austriac a împins Creditanstalt, de departe cea mai mare bancă a țării, să preia a doua mare bancă în faliment, Bodencreditanstalt. Mai puțin de doi ani mai târziu, Creditanstalt a dat faliment, iar efectul de contagiune a dus la prăbușirea sistemului bancar german. Panica care a urmat s-a răspândit apoi în marile centre financiare, la Londra și New York, și a făcut ca Marea Depresiune să rămână o amintire economică marcantă și permanentă. În weekendul Lehman din septembrie 2008, Ben Bernanke, pe atunci președinte al Fed, s-a gândit imediat la avertismentul sumbru oferit de eșecul Creditanstalt.
Creditanstalt ne învață două lecții. În primul rând, este periculos pentru orice instituție financiară să preia o bancă problematică. Nimeni nu poate spune cu siguranță ce viermi se află în mărul putred. Este ușor pentru deponenții, creditorii și acționarii nervoși să se gândească la faptul că putregaiul se poate extinde și mai mult. Acesta este motivul pentru care, în criza germană din iulie 1931, în urma prăbușirii Creditanstalt, Deutsche Bank a refuzat rugămintea guvernului de a prelua sau de a acorda o garanție băncii falimentare Darmstädter Bank. O megabancă fuzionată ar fi fost foarte vulnerabilă la o criză bancară.
A doua lecție este că băncile foarte mari devin o amenințare imposibilă dacă se află în țări gazdă mici. Salvarea Creditanstalt din 1931 a necesitat fonduri guvernamentale pe scară largă în cadrul salvării, iar gaura fiscală rezultată a generat o criză monetară. În 2008, țările mici și chiar cele mijlocii au fost puse în mare dificultate de costul sprijinului bancar. Crizele băncilor supradimensionate au aruncat în aer efectiv Irlanda și Islanda și au necesitat o implicare dureroasă din partea FMI. Chiar și într-o economie mai mare, saga HBOS a costat scump contribuabilul britanic.
Percepția că orice salvare astăzi într-o țară mică ar fi greoaie, costisitoare și, mai presus de toate, nesigură face ca nervozitatea să fie mai mare într-o lume în care investitorii și deponenții sunt obișnuiți să manevreze rapid sume mari.
Economiile mici ar trebui, de asemenea, să reflecteze asupra atractivității lor. Ele pot fi agile, antreprenoriale, cu abilități care înfloresc într-un cadru slab reglementat. Acest lucru descrie cu exactitate Elveția – și un număr substanțial de alte țări mici – atunci când vine vorba de aplicarea tehnologiilor inteligente. Pentru finanțe însă, inteligența creează vulnerabilitate, nu putere – iar o megainstituție financiară este deosebit de fragilă.
Vulnerabilitatea țărilor mici la pericolele marilor bănci ridică o asimetrie evidentă. Nu este nedrept că Statele Unite pot scăpa cu acest tip de salvare improvizată a băncilor în dificultate? În 2008, când JPMorgan a cumpărat Bear Stearns, părea plauzibil ca o bancă solidă să poată gestiona integrarea unei instituții căzute. Dar acea acțiune s-a bazat pe sprijinul unui buget federal mare și al unei bănci centrale cu un bilanț mare. Realitatea dureroasă pentru restul lumii este că SUA, și poate și China, pot scăpa cu bine cu operațiuni care sunt prea periculoase pentru țările mici. Finanțele mari funcționează doar pentru jucătorii mari.
Ar putea exista un caz pentru o singură bancă mare în orice țară – dar atunci ar trebui să fie extrem de sigură, cu un bilanț transparent și plictisitor. Cu toate acestea, nu s-ar putea aștepta ca aceasta să ia decizii financiare îndrăznețe și inovatoare. Asumarea riscurilor este mai bine lăsată în seama actorilor mai mici, care sunt liberi să joace jocul capitalist și să își asume riscuri fără a aștepta salvări care să submineze legitimitatea de bază a unei ordini de piață.
Sursa – www.ft.com
