Palatul lui Take Ionescu din centrul Bucureștiului a fost vândut

Foto. b365.ro

Palatul se află pe strada care leagă Piața Lahovary de Piața Amzei, la intersecția cu Magheru. Trecem pe lângă el tot timpul, fără să știm al cui a fost, ce arhitect celebru l-a proiectat și ce valori ascunde. Imaginați-vă doar atât: în perioada interbelică, prin grădina Palatului se plimbau un urs, o maimuță și multe, multe căprioare. L-a proiectat un mare arhitect elvețian, Louis Blanc, pentru un om care-a făcut mai degrabă istorie, decât politică: Take Ionescu. După ce a trecut prin două războaie, o ocupație comunistă și o dezolantă distrugere post comunistă, Palatul are șansa să renască pentru că un avocat italian a înțeles mai bine decât noi ”cât de grandios a fost acest interbelic în România”.

Despre Take Ionescu se învață puțin la școală, câteva rânduri în treacăt în manualul de istorie pentru clasa a 12-a. Cine mai știe că a fost un mare orator (discursurile sale înflăcărau mulțimile), tribun politic, avocatul care câștiga orice proces prin pledoariile sale imbatabile, politician, diplomat, ministrul Instrucțiunilor Publice, Prim Ministru, omul care a contribuit cu mare dăruire la înfăptuirea României Mari? A mai fost și ziarist (corespondentul TheTimes la București), un pasionat călător care planuia să vadă Japonia, poet romantic, multidisciplinar. Așa că, dacă personalitatea sa este uitată, de ce s-ar vorbi despre măreția palatului său în care găsim pasiunea lui pentru Artă, Frumos, Arhitectură?

Un personaj cu calități atât de evidente, încât până și acidul Caragiale îl respecta, ba chiar Nenea Iancu s-a înscris în noul partid înființat de domnul Take, Partidul Conservator Democrat desprins din Partidul Conservator, că și pe atunci partidele făceau pui. Caragiale țintea la o carieră politică de care până la urmă s-a lipsit.

Caragiale: „Take Ionescu a fost o adevărată glorie pentru vremea si țara lui”

Caragiale: “El de-abea a intrat în largul marii pe valurile înalte: nimeni între prieteni or vrăjmași, nici el însuși, nu se îndoiește de puterea talentului și voinței lui. La ceea ce spunea, în 1888, G. Panu despre Take Ionescu, astăzi, peste zece ani am putea adaugă: cum îl vedem mânându-și luntrea, vâslașul acesta departe are să ajungă și când, într-un târziu, se va opri, el va fi fost o adevărată glorie pentru vremea și țara lui”, însemnarea lui Caragiale din iunie 1898, sursa Arhivele Naționale.

Bine că, până la urmă, dacă îi citiți scrisorile, Caragiale se supără pe Take că nu l-a pus pe liste ca să devină deputat de Argeș. “Gândesc că Take, cum îl știu om bun, mă va pune la masa lui, bogată ori săracă, în cel din urmă loc din coadă, mă va pune însă la masă-între meseni”. (Berlin, 1908, Caragiale, Cele mai frumoase scrisori alese de Dan C. Mihăilescu). Take nu l-a pus la masă, așa că nenea Iancu a rămas la Berlin să manânce “franzela exilului”, cum spunea.

Poporul îl știa de “Tăkiță, Guriță de Aur” pentru că avea darul vorbirii, și mai ales, al rostirii. Mi-l imaginez în campanie electorala in București prin mahalale desfundate și prin târgurile prăfuite din țară. Sau la Barou, unde nimeni nu-i rezista. „De la primele cuvinte place prin dulceața graiului, de i se spune Guriță de aur, și interesează prin limpezimea expunerii, raționamentul este atât de strâns, încât adversarul se simte ca intr-un clește. Faptele defilează, argumentele se înșira, concluzia se desprinde repede. Intreaga lui ființă raspândește o imensă simpatie, este vrajitorul cuvintelor. Este peste putință când sfârșește să nu fii de părerea sa; cauza e câștigată. Pledoaria lui era o bijuterie fină din care te deșteptai ca dintr-un concert, prins și de inimă și de minte, avea vraja inimilor si succesul lui in toate directile se explica prin acest dar mistic ( Dem I. Dobrescu, Decanul Baroului Ilfov in „Take Ionescu, viața si opera” de Romulus Seișanu). Să nu uit. Dem. I Dobrescu a fost cinci ani primar al Bucureștiului, a făcut lucruri importante pentru oraș, are o vilă absolut extraordinară în cartierul Armenească, imobil care care în prezent se află într-o ruină totală. Cineva urmărește terenul ei.

Cei zeflemitori, cei care nu-l aveau la inimă, adversarii politici îi spuneau ”Take, Șapte Pantaloni”, după cum scrie George Costescu în “Bucureștii Vechiului Regat” (1944, Editura Universul). Și asta pentru că tatăl sau, negustor de cereale avea și o abagerie în Ploiești, unde atârna pe o sfoară, drept marcă a firmei, șapte perechi de pantaloni din aba. Așa arătau panourile publicitare pe atunci: șapte pantaloni de aba, pe o sfoară. Nici “aba” nu mai avem, așa că de unde să știm ce înseamnă dacă nu se mai face? Era o țesătură groasă de lână din care țăranii își croiau haine pe vremea când nu aveau Gucci, Nike, Hugo sau Boss Casual. Nu aveau posibilități.

Take Ionescu a fost casătorit cu o englezoaică miloasă, apoi cu o fată mai tânără ca el cu 33 de ani

Take Ionescu, băiatul de negustor din Ploiești, se întoarce după sapte ani de la Paris cu diplomă de doctor în drept “magna cum laude” (l-a avut coleg pe Raymond Poincare, viitorul Președinte al Franței). Se înscrie în Baroul de Ilfov, rupe gura târgului cu pledoariile sale, intră în politică, iar în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, îl poftește pe Louis Blanc să-i ridice un Palat. Blanc a făcut foarte multe pentru chipul Bucureștiului, printre care Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină sau Palatul Maurice Blank.

Sursa: agerpres
Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata