La reuniunile de primăvară ale FMI și ale Băncii Mondiale, previziunile economice ale fondului au fost atent calibrate pentru a plasa instituția în zona sa tradițională. Aceasta a fost reticentă în a indica semne reale de îmbunătățire a performanțelor economice globale, deoarece ar părea mulțumitoare. În egală măsură, nu putea prezice că lumea este pe cale să intre într-o criză financiară, de teama unei profeții care să se autoîmplinească. Prin urmare, a ales să avertizeze asupra riscurilor de aterizare – în special dacă inflația nu era controlată în mod corespunzător.
Mai convingătoare decât această evaluare a condițiilor actuale a fost analiza FMI a previziunilor sale pe termen lung din ultimii 15 ani. Acestea arată o tendință dezastruoasă. În loc să creadă că lumea ar putea susține o rată de creștere de aproape 5% pe an, așa cum credea în 2008, fondul consideră acum că rata sustenabilă este de numai 3%.
În cele 30 de previziuni bianuale pe care le-a elaborat din aprilie 2008, FMI a revizuit în scădere perspectivele pe termen lung aproape de fiecare dată. Pierre-Olivier Gourinchas, economistul șef al FMI, spune acum că încetinirea a fost „previzibilă”. Poate că da, dar nu a fost prezisă de FMI.
Adevărul este că această încetinire persistentă a perspectivelor de creștere globală pe termen mediu nu a fost deloc ușor de prevăzut. Pe măsură ce China, India și alte economii emergente semnificative au devenit o parte mai importantă a economiei mondiale, performanța lor dinamică a tras în sus ratele de creștere globală pe termen mediu. Economiile emergente reprezentau 37% din producția mondială în 1990, față de 59% în prezent. Aceasta a fost forța globală dominantă până în 2008.
Dar acest lucru a trebuit să fie contrabalansat de tendința de încetinire a ratelor anuale de creștere a acestor țări pe măsură ce acestea deveneau mai bogate. Fiecare nouă legătură feroviară sau rutieră, de exemplu, a reprezentat un impuls mai mic pentru economiile și ratele lor de creștere.
Ceea ce au greșit în mod repetat FMI și majoritatea celorlalți meteorologi a fost faptul că încetinirea internă a economiilor emergente a fost mult mai puternică din 2008 decât ratele lor de creștere relativă încă rapide și ponderea tot mai mare în economia mondială.
Și mai îngrijorător este faptul că povestea încetinirii creșterii nu este deloc una de convergență cu cele mai bogate țări. Este mult mai corect să spunem că, în ultimii 15 ani, perspectivele de creștere pe termen mediu au încetinit peste tot – în SUA și în alte economii avansate, în China, în alte economii emergente mari și în țările sărace. Singura excepție notabilă este India.
O parte din această deteriorare este efectul inevitabil al încetinirii creșterii demografice și al îmbătrânirii societăților. Dar aceasta nu este întreaga poveste; o mare parte din această deteriorare provine din faptul că țările acordă prioritate rezilienței pe termen scurt în detrimentul eficienței și dinamismului.
Pandemia a învățat companiile și guvernele importanța unor lanțuri de aprovizionare rezistente. A pune ouăle în mai multe coșuri este mai sigur, dar are un cost. Cele mai mari două economii, China și SUA, se consideră reciproc rivali strategici și acordă prioritate rezilienței și securității în detrimentul comerțului și integrării. Deși politicienii vorbesc despre locurile de muncă create acasă, atunci când comerțul scade, costul barierelor comerciale depășește beneficiile.
În ceea ce privește politica internă, reziliența, atunci când este definită ca stabilitate politică, poate însemna evitarea unor reforme dificile și nepopulare, dar necesare. Doar politicienii mai curajoși, cum ar fi Emmanuel Macron, încearcă să implementeze schimbări atât de nepopulare precum decizia Franței de a crește vârsta de pensionare.
Întrebarea este dacă echilibrul este corect. Prea des, reziliența este prezentată ca un beneficiu fără costuri. Dar o slăbire constantă a ratelor de creștere economică globală va împiedica tranziția către zero net și lupta împotriva sărăciei globale; va spori tensiunile geopolitice și va lăsa multe populații extrem de nemulțumite.
Există un loc pentru reziliență în elaborarea politicilor. Dar trebuie să înțelegem costurile. După cum a arătat FMI în această săptămână, acestea sunt ridicate.
Sursa – www.ft.com
