Sunt italienii rasisti fata de români?

 
Reputatul romancier, jurnalist si politician italian Enzo Bettiza publica un editorial pe prima pagina a editiei de miercuri (25 februarie 2009) a ziarului italian La Stampa in care incearca sa infirme acuzatia de xenofobie adusa italienilor. Relevând ca-i intelege pe imigranti din pozitia celui care a trait exilul, Bettiza releva ca imigrantii de astazi pot gasi in Italia protectie si asistenta. Totodata, faptul ca românii vor fi prima comunitate care va vota pentru candidatii italieni pentru Parlamentul European de la Strasbourg reprezinta un pact reinnoit de convietuire.
 
Potrivit presedintelui Senatului român, Mircea Geoana, italienii ar fi afectati de o adevarata „românofobie”, cu alte cuvinte de xenofobie si rasism cu sens unic: totul indreptat impotriva imigrantilor proveniti, cu pasaport comunitar european, din cea mai populata tara balcanica, isi incepe Bettiza articolul. Obiectia i se pare semnatarului editorialului destul de distonanta, la limita ofensei, dupa echilibratele si chiar severele declaratii comune facute luni, 23 februarie, de ministrul italian de externe, Franco Frattini, si de omologul sau român, Cristian Diaconescu.
 
Faptul ca luni cei doi ministri au decis sa infrunte public impreuna, la Roma, unul alaturi de celalalt, cea mai daunatoare plaga migratorie de care sufera de mai multi ani Italia, dovedeste in sine ca nici guvernantii italieni si cu atât mai putin cei români nu pot ignora o problema devenita obsesiva si in multe privinte inspaimântatoare: repetarea neintrerupta de delicte precum violul si ferocitatea adesea mortala, comise de cetateni români, delicte care, dupa uciderea Giovannei Reggiani, au continuat, din pacate, fara discernamânt, impotriva unor cupluri de logodnici lipsiti de aparare, adolescente de 14 ani si octuagenare cu dizabilitati.
 
Este inutil sa te ascunzi dupa degete pentru a acuza de xenofobie, fara deosebire, gazda, cu alte cuvinte societatea italiana si institutiile ei, carora, in cel mai rau caz le poti reprosa toleranta excesiva atât in materie de legi, cât si umanitara. Este suficienta o comparatie: Franta, care a beneficat de avantajul de a gazdui timp de decenii intelectuali ilustri si oameni de stiinta români in laboratoare, in marile universitati, in cele mai bune teatre pariziene si in cele mai prestigioase edituri franceze.
 
Ei bine, aceasta Franta, scrie Bettiza, care a stiut sa traiasca decenii intregi in simbioza lingvistica si culturala cu Eugene Ionesco, Mircea Eliade, Émile Cioran, nu a ezitat sa expulzeze, numai in 2008, peste 7.000 de români indezirabili. În cursul aceluiasi an, Italia a expulzat circa 40, cu titlu mai mult decât simbolic, deoarece acestia se patasera de acte ilegale vizibile si adesea recidivau. Despre ce xenofobie este atunci vorba?, se intreaba Enzo Bettiza, care precizeaza ca el personal a cautat intotdeauna sa numeasca cu respect in articolele sale românul, scris cu „o” si niciodata cu vocala „u” inserata de numerosi colegi italieni cu dispret mai mult sau mai putin constient in cuvântul „rumeno”.
 
Bettiza insusi a fost un exilat din Estul Adriaticii (nascut la Split, n.red) si stia ceva despre proprietarii de motoscafuri care, in prima parte a perioadei postbelice ii transportau la un pret piperat, pretul fugii, pe evreii supravietuitori si refugiatii din Venezia Giulia spre coastele sarace si nu totdeauna primitoare ale unei Italii ingenuncheate dupa infrângerea in razboi.
 
Cu toate acestea, chiar constienti fiind ca erau abandonati de soarta, ei incercau sa inteleaga ca si mizeria si angoasa gazdelor peninsulare, compatrioti asemanatori si totodata diferiti de ei, erau in acei ani in multe privinte apropiate de mizeriile si angoasele refugiatilor. Acestia incercau sa nu ofenseze, sa nu pretinda imposibilul, sa nu cântareasca si sa nu confrunte cu cântarul diversitatile in nefericire, cautând sa se amestece si sa se adapteze, cu discretie si prestând munci umile, la putinul pe care cea de-a doua patrie il putea oferi.
 
Se va spune alte vremuri, noteaza Bettiza. Alte vremuri dar mai rele, foarte dure pentru gazda si oaspete, in care incertitudinea zilei de mâine ar fi putut instiga instincte facile de confruntare, jaf si violenta generala, lucru care, precizeaza semnatarul, nu s-a intâmplat aproape niciodata. Contrar insa situatiei de atunci, astazi imigrantul corect, nu numai comunitar, poate gasi in Italia protectie sindicala, asistenta medicala, contracte de munca, al treisprezecelea salariu, intr-un mediu care, in pofida crizei este inca bogat si in ansamblu solidar prin lege si spirit comparativ cu faptul de a nu avea nimic in tara de origine.
 
Ceea ce se dovedeste mai greu de inteles este cum atractivitatea unei bunastari nu numai materiale, ci si ilustrata de televiziuni, de densitatea animata si estompata a metropolelor, au putut dezlantui in valurile migratorii succesive din tarile europene foste comuniste (mai mult decât in cele islamice) râvniri si pretentii de posesie imediata, totala, de carne si bani, care evoca vremuri de razboi mai degraba decât de pace: femeile de la Berlin sau Belgrad asaltate de soldatii rusi, terenurile incendiate de germanii care fugeau din tarile ocupate, bravurile crude si torturile induse de serviciile secrete franceze in Algeria, iar in ultima vreme, dupa Fosele Ardeatine, oribilele si infamele purificari etnice inter-iugoslave din Bosnia, Croatia si Kosovo. Toate cele de mai sus par sa revina, iar italienii par sa le descopere in nemiloasele raiduri si in delictele brutale ale unei categorii de criminali si marginalizati balcanici, scrie autorul articolului.
 
Desigur, asa cum spun statisticile, ei reprezinta 1% dintr-o comunitate care se cifreaza la un milion si care in majoritatea ei zdrobitoare este alcatuita din persoane oneste si muncitoare. Dar acel 1%, recenzat dintr-un milion, se adauga cifrei deloc indiferente de 10.000 de indivizi, apropiata de cea expulzata drastic de Nicolas Sarkozy din Franta.
 
Este vorba aproape intotdeauna de indivizi instabili, omniprezenti, adesea clandestini, dedati traficului cu femei si droguri, fugiti din România in urma unor fapte reprobabile nepedepsite, ajunsi din strafundurile postcomunismului ceausist, unii dintre ei deja expulzati din Italia de mai multe ori si apoi reintorsi liberi si nevatamati in aceasta tara, atrasi si linistiti de incertitudinea pedepsei la care ii condamna adesea tribunale indulgente.
 
Sunt minoritatile agresive care, din pacate, uneori pe nedrept, dau tonul, in epoca noilor invazii, majoritatilor curate, vorbitoare ale aceleiasi limbi. Nu este intâmplator faptul ca in Italia se afla 40% dintre românii cautati cu mandat international. Nu este intâmplator nici ca exista 1.773 de români in asteptarea unui proces si 953 de condamnati definitiv, precizeaza Bettiza. Cei care au ramas, 990.000, cea mai mare comunitate straina din Italia, sunt cei care sufera, impotriva vointei, presiunea imorala si amprenta etnica.
 
Minoritatea corupta este cea care da substanta „chestiunii române”, devenita de acum o chestiune de stat si chiar a Bisericii, atât la Roma, cât si la Bucuresti. Preotii comunitatilor românesti ortodoxe din Italia invoca „intelegerea si fraternitatea” pentru coreligionarii de bine, vânturând si ei riscul de contralovituri xenofobe, in timp ce Biserica catolica din România, intr-o scrisoare a arhiepiscopului Bucurestiului, Ioan Robu, adresata cardinalului Angelo Bagnasco, in care nu se protesteaza impotriva rasismului, cere scuze Italiei pentru delincventii „sai” si spune cu claritate ca „tot raul facut de ei ne umileste si ne umple de indignare”.
 
Dupa cum se vede, exista si la autoritatile morale ale Bucurestiului un fir rational care discerne oroarea si deosebeste neputinta paralizata a societatii italiene de presupusa „românofobie”. Ar fi de dorit ca si cei care acuza Italia de rasism sa vizioneze un film italian foarte expresiv, „Cover Boy” de Carmine Amoroso, in care se povesteste despre prietenia profunda si disperata a doi barbati solitari si deznadajduiti, aflati intr-o situatie precara: un tânar român si un mai putin tânar italian, care incearca sa se sprijine pe cât de patimas, pe atât de zadarnic, pâna la sacrificiul suicidar al italianului.
 
Nu divizarea profunda de rasa, ci constrângerea in durerea impartasita este cea care leaga, pâna la gestul extrem al foarte saracei „gazde”, o prietenie lipsita de speranta si de viitor. Un omagiu dureros adus unor doi candidati nefericiti din Vest si Est. În ceea ce priveste guvernele celor doua tari, desigur ca ele vor astepta cu interes justificat urmatoarea dovada a procentului care legitimeaza identitatea europeana a comunitatii românesti consistente, care va fi prima ce va vota, in masa, pentru candidatii italieni pentru Parlamentul European de la Strasbourg.
 
Gianni Alemanno, primarul Romei, orasul cel mai oribil torturat de recentele cronici negre, in opinia lui Bettiza, a trimis rezidentilor români din capitala Italiei formularul de inscriere pe listele electorale adaugate. Va fi pentru prima data când imigrantii din România vor fi deplin echivalati cu alegatorii italieni in exercitarea indatoririlor si drepturilor in cadrul Uniunii Europene. Va fi, mai mult decât un artificiu emblematic, un pact reinnoit de convietuire in cadrul unei aceleiasi natiuni si al aceluiasi continent, incheie Enzo Bettiza.
Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata