# Roald Dahl, rescrieri și descrieri pentru „cititorii sensibili

> Augustus Gloop nu mai este gras. Fața domnișoarei Trunchbull nu mai este "călușară", niciun copil din Matilda nu mai este "delincvent" sau "idiot", iar Bunce nu mai este "pitic". Cu câteva luni în ...

Publicat: 14 aprilie 2023, 05:58 · Autor: Adrian Rusu · Categorie: [Actualitate](https://financiarul.ro/actualitate/index.html.md) · Pagina web: https://financiarul.ro/actualitate/roald-dahl-rescrieri-si-descrieri-pentru-cititorii-sensibili/ · Publicație: Financiarul

![](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2023/08/Roald-Dahl-rescrieri-si-adevarul-despre-cititorii-sensibili.jpg)

Augustus Gloop nu mai este gras. Fața domnișoarei Trunchbull nu mai este "călușară", niciun copil din Matilda nu mai este "delincvent" sau "idiot", iar Bunce nu mai este "pitic".

Cu câteva luni în urmă, Puffin a anunțat că a decis să revizuiască cărțile clasice pentru copii ale lui Roald Dahl pentru a le face mai acceptabile pentru un public modern. Decizia nu a fost bine primită. Salman Rushdie a declarat că "Puffin Books și casa Dahl ar trebui să le fie rușine". Purtătorul de cuvânt oficial al lui Rishi Sunak a declarat că prim-ministrul, pentru a-l cita pe Marele Uriaș Prietenos al lui Dahl, crede că nu ar trebui să "ne batem joc" de patrimoniul literar. De fapt, aproape nimeni, în afară de cei care le-au făcut, nu părea să creadă că aceste modificări au fost o idee bună.

Incidentul a devenit un referendum asupra procesului care a dus la aceste schimbări: ceva numit lectură sensibilă. Nu este prima dată când această practică a provocat controverse. Poeta Kate Clanchy, nemulțumită de modificările extinse pe care cititorii de sensibilitate i-au sugerat să le facă la manuscrisul cărții sale de non-ficțiune "Some Kids I Taught and What They Taught Me", s-a despărțit de Picador și a publicat în schimb cartea cu Swift anul trecut.

Citirea sensibilității a fost formulată în termeni de cenzură, strigată ca fiind un semn al degradării culturii și un atac la dreptul unui scriitor la libertatea de exprimare. În calitate de scriitor care și-a publicat primul roman anul acesta, am trecut prin procesul editorial care însoțește publicarea și ceva din această dezbatere a sunat puțin, ei bine, off. Chiar existau oameni cărora li se permitea să vină și să impună schimbări asupra unui roman? Eu nu am întâlnit niciunul. Deci ce se întâmplă de fapt când se face o lectură de sensibilitate?

Citirea sensibilității a intrat în domeniul editorial relativ recent, în ultimul deceniu sau cam așa ceva. Dar a existat de mai mult timp în jocurile video și în jocurile de masă, cum ar fi Dungeons & Dragons, care este locul unde mulți cititori de sensibilitate au început să lucreze, făcând lucruri cum ar fi să se asigure că lumea fantastică nu este accidental o lume fantastică foarte albă. De la începutul anilor 2010, această industrie a crescut, mai întâi în SUA și apoi în alte părți, și a devenit un fel de subiect fierbinte printre oamenii care comentează despre ceea ce se întâmplă în lumea cărților.

 

"Este mult mai puțin interesant când afli că nu suntem o cabală secretă", a glumit Erin Servais la începutul convorbirii noastre de acum câteva săptămâni. Ea este o cititoare de sensibilitate și scriitoare din Minneapolis, care face această muncă de câțiva ani și conduce o agenție pentru acești cititori numită Dot & Dash. A fost o cititoare pasionată toată viața ei și a fost jurnalistă. În ultima vreme, a fost atrasă în special de memorii și de ficțiunea care se joacă cu paragrafele scurte ca formă, cum ar fi Pure Colour de Sheila Heti.

Am rugat-o să-mi vorbească despre cum arată procesul. Este relativ simplu. Un autor sau un editor va veni la ea cu un manuscris pentru un roman. Îi vor spune ce subiecte ar dori să fie "citite pentru", pentru a vedea dacă există schimbări care ar putea fi făcute pentru a îmbunătăți modul în care cartea tratează acel subiect: poate că este vorba de o descriere a unui anumit grup etnic sau a sexualității sau a unei experiențe precum agresiunea sexuală. Apoi, își dă seama care dintre cititorii ei este cel mai potrivit pentru sarcina respectivă și negociază un onorariu. Cititorul citește apoi cartea și se întoarce la editor sau la autor cu note detaliate despre acel subiect și cu orice modificări sugerate.

Așa funcționează la nivel de nuci și șuruburi. Lucrul cheie pe care Servais a dorit să îl sublinieze este că acest proces oferă întotdeauna doar sugestii. "Nu avem o baghetă magică sau un ciocan care poate schimba automat cuvintele din cartea tipărită", a spus ea. După ce am vorbit, am băut o cafea cu Helen Gould, o cititoare sensibilă stabilită în Londra, care a devenit mai întâi dependentă de cărțile fantasy, iar acum citește mai ales ficțiune de gen, ficțiune istorică și clasici greci și romani. "Treaba mea este să le dau (autorilor) sfaturi, nu să îi oblig să le accepte. De obicei, oricum nu primesc un exemplar al cărții, așa că ar trebui să cumpăr cartea și să văd, și cine are timp? Am deja prea multe cărți", a spus Gould, râzând.

Am vorbit, de asemenea, cu Sachiko Suzuki, o altă cititoare de sensibilitate stabilită în SUA. Ea este, de asemenea, scriitoare, cu o slăbiciune vinovată pentru jocurile de cuvinte. "Am văzut atât de multe comentarii fierbinți că oamenii sunt "supuși" la citirea sensibilității, dar, din experiența mea, în marea lor majoritate, oamenii o caută. Nimeni nu vrea să pară că nu știe lucruri de bază", a spus ea.

Mulți dintre scriitorii care au vorbit în mod public despre cititorii de sensibilitate sunt, poate inevitabil, cei care au fost supărați personal de acest proces, pe care îl consideră ca fiind o satisfacere a unei nevoi percepute a cititorilor moderni de a nu fi "ofensați". Cititorii cu care am vorbit nu au considerat că acesta este rolul lor principal. "Ceea ce caut eu este răul, nu ofensa", a spus Gould. "Nu cred că poți citi o operă pentru conținutul ofensator, pentru că fiecare va găsi ceva diferit care să îl jignească".

De asemenea, nu este modul în care mulți autori văd citirea sensibilității. Am vorbit cu autorul britanic Melvin Burgess, câștigător al Medaliei Carnegie, care a scris 25 de romane pentru copii și adulți, abordând adesea subiecte controversate precum dependența și sexul cu minori. El a apelat la un cititor de sensibilitate profesionist pentru romanul său Loki (2022), care are un personaj principal transsexual, și s-a bucurat de această contribuție. "Au existat mici părți din ceea ce ai putea numi prejudecăți inconștiente", a spus Burgess. "Misoginismul, rasismul și transfobia sunt destul de adânci în societatea noastră, așa că nu m-aș aștepta să scriu o carte despre acest gen de lucruri și să o fac bine de unul singur."

Termenul de "lectură sensibilă" în sine poate da o impresie greșită. Servais preferă termenul de "lectură de autenticitate". Scopul principal, a spus ea, "este de a ne asigura că personajele, evenimentele, alte detalii ale poveștii, sunt surprinse cu acuratețe și autenticitate".

Leon Craig, un scriitor de povestiri scurte, a căutat un cititor de sensibilitate pentru colecția sa 2022, Parallel Hells, în care apare și o femeie transsexuală. "Nu sunt trans, dar am alte identități minoritare pe care le-am văzut adesea reprezentate în ficțiune într-un mod neinformat, așa că știu cât de deranjant este să citești o carte care, altfel, are personaje bine rotunjite și apoi să te confrunți cu autorul folosind stereotipuri leneșe. Pur și simplu te scoate din experiență."

Helen Gould mi-a dat un exemplu care apare foarte des în cărțile pentru care i se cere să dea consultanță: Părul afro. Este un lucru pe care autorii albi îl greșesc adesea. Într-o carte la care a fost consultantă, un personaj de rasă mixtă își îndrepta părul de ani de zile. Scriitoarea a inclus o scenă de schimbare de look în care personajul s-a dus la salon și "și-a refăcut buclele naturale" - ceva care ar fi fost probabil imposibil și ar fi fost observat de cititorii de culoare. Servais a citat un moment în care a lucrat la o carte în care un personaj avea un handicap care îl făcea să meargă cu dificultate, dar, pentru ca narațiunea să se desfășoare așa cum era scrisă, ar fi trebuit să traverseze un oraș pe jos într-o singură zi. Acest lucru nu mi se pare foarte diferit, după părerea mea, de a face o muncă de verificare a faptelor, cum ar fi să cauți pe Google Maps pentru a vedea dacă distanțele din romanul tău ar putea fi parcurse în timpul în care personajele tale le parcurg, sau să întrebi un mecanic auto dacă modul în care descrii reparațiile motorului în cartea ta sună corect.

Și romancierii au făcut asta dintotdeauna. John le Carré a mers în Beirut și Phnom Penh pentru a se cufunda în culturile despre care voia să scrie. Cormac McCarthy și-a folosit "bursa de geniu" MacArthur pentru a merge în sud-vestul Americii pentru a cerceta Meridianul de sânge. Gillian Flynn s-a consultat îndelung cu un polițist dintr-un oraș mic și cu un avocat pentru a scrie Gone Girl. Chiar și marii scriitori greșesc. În Iulius Cezar, Shakespeare scrie că "ceasul a bătut trei", cu 14 secole înainte ca ceasurile care bat să fie inventate.

La bază, citirea sensibilității este doar o editare. Înainte ca cititorii de sensibilitate să existe, editorii obișnuiți puteau semnala elemente dintr-un text pe care le considerau de prost gust, inexacte sau care puteau fi interpretate greșit. Ei încă mai fac acest lucru. Dar cititorii de sensibilitate sunt capabili să o facă de pe o poziție de experiență cu privire la o anumită problemă, mai degrabă decât din presupuneri bine intenționate. De asemenea, este greșit să credem că autorii din trecut nu și-au asumat niciodată critici constructive cu privire la descrierea anumitor grupuri de persoane. Charles Dickens a revizuit îndelung Oliver Twist pentru a elimina unele tropi antisemiți după ce a vorbit cu un critic evreu care a revizuit lucrarea.

Romancierii nu sunt obligați să accepte sugestii editoriale, de orice fel. A picta cititorii sensibili ca fiind cei care dețin puterea, exercitându-și influența asupra autorilor, mi se pare lipsit de sinceritate. În afară de orice altceva, ei sunt destul de prost plătiți pentru oamenii care fac o muncă de specialitate care poate implica mineritul evenimentelor traumatice din viața personală, așa cum fac oamenii care citesc pentru reprezentări de agresiune sexuală, de exemplu. O lectură de sensibilitate pentru un roman de lungime medie poate fi comandată pentru 190 de dolari.

![](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2023/04/1681449311_583_Roald-Dahl-rescrieri-si-adevarul-despre-cititorii-sensibili.jpg)

© DB Works

Deci, de ce rezistă oamenii la citirea sensibilității? În cazul cărților lui Dahl, o parte pare o reacție de înțeles, dar mai ales emoțională, la gândul că lucrurile din copilărie îți sunt luate, a declarat Mary-Anne Harrington, editor la Headline. "Oamenii urăsc sentimentul că "wokerati" se joacă cu ceva cu care au crescut." Este, de asemenea, nou și, prin urmare, ușor de pus laolaltă cu semne mai largi ale culturii moderne "fulgilor de zăpadă", dacă ești deja predispus să fii iritat de astfel de lucruri.

O parte a lecturii sensibilității care îi deranjează în mod deosebit pe oameni este utilizarea "limbajului conștient", principiul călăuzitor din spatele multora dintre editările lui Dahl. Folosirea cuvântului "handicapat", să zicem, în loc de "handicapat" pentru a descrie pe cineva cu o deficiență fizică. În funcție de părerea ta despre aceste lucruri, acest lucru ți se poate părea o lipsă de seriozitate. Dar nimeni nu spune că nu poți avea un personaj cu prejudecăți într-o carte. Unii oameni au prejudecăți; cărțile au voie să vorbească despre abilitate. Dar dacă personajul pe care îl scrii nu ar trebui să pară capabilist, nu văd ce este atât de controversat în a elimina folosirea accidentală a unor termeni care ar putea face ca unii cititori să creadă că personajul tău se manifestă în acest fel.

Sunt mai puțin convins de ideea că clasicii care au fost deja publicați ar trebui să fie umblați. S-ar putea ca ceea ce s-a întâmplat cu Dahl să servească drept o poveste de avertizare pentru editori, mai degrabă decât să deschidă o poartă pentru alte ediții retroactive de acest tip. Din întâmplare, toți cei cu care am vorbit pentru acest articol au considerat, de asemenea, că editările au fost discutabile, din diferite motive. Unul dintre ele este că autorul nu mai este în viață pentru a consimți la modificări, la care cu siguranță s-ar fi opus. Dahl nu a intenționat niciodată ca operele sale să fie confortabile și incluzive, ci "să bulverseze în mod amuzant arhetipurile pentru încântarea cititorilor", după cum a spus Suzuki. O alta este că pur și simplu nu reușește prea multe, în acest caz. Simpla înlocuire a cuvântului "gras" cu "enorm" nu schimbă cu nimic faptul că Augustus Gloop este ținta glumei pentru că este mare. Iar după părerea mea, acest lucru creează un precedent negativ în ceea ce privește ștergerea unor părți dificile din istoria literară.

Toți cei cu care am vorbit au considerat că edițiile lui Dahl au fost discutabile. El nu este în viață pentru a consimți la modificări, la care cu siguranță s-ar fi opus. Și el nu a intenționat niciodată ca operele sale să fie confortabile și incluzive

Există și alte modalități de abordare, care contextualizează o operă în loc să o "bowdlerizeze". Pe Disney Plus, dacă încercați să vizionați Dumbo, de exemplu, care prezintă stereotipuri învechite ale persoanelor de culoare, înainte de film se difuzează o clauză de renunțare la răspundere pe care scrie: "Aceste stereotipuri au fost greșite atunci și sunt greșite și acum. În loc să eliminăm acest conținut, dorim să recunoaștem impactul său dăunător, să învățăm din el și să stârnim conversații pentru a crea împreună un viitor mai incluziv".

Haideți să ne gândim puțin mai mult la termenul "dăunător". Acesta are cel mai mult sens în contextul literaturii pentru copii: există o datorie de protecție din partea autorilor și editorilor, într-un sens evident, de a fi atenți la ceea ce expun copiii de diferite vârste. Nu ai include o scenă cu conținut sexual explicit într-o carte pentru copii de șase ani, sau utilizări multiple ale cuvântului "fuck". Când vine vorba de literatura pentru adulți, diferența este că merită să încercăm să evităm răul, în timp ce jignirea nu. Din discuțiile cu cititorii sensibili, am înțeles că prejudiciul este orice lucru care contribuie la prejudecăți sociale mai largi. Ofensa va fi întotdeauna pur personală.

Argumentul de paie pe care îl auziți uneori, conform căruia cărțile pe subiecte dificile, cum ar fi, de exemplu, Trainspotting, nu ar "trece" de un cititor de sensibilitate în zilele noastre, este, cred eu, fragil. Gould a fost de acord cu mine. Ceea ce este probabil adevărat, a spus ea, este că Irvine Welsh, scriind în 2023, ar putea scrie Trainspotting puțin diferit față de cum a scris-o în 1993, deoarece societatea s-a schimbat în acești 30 de ani. Toată lumea scrie într-un anumit context social și istoric. Dar nu există niciun motiv pentru care un roman despre dependență care să pătrundă adânc în ororile macabre ale dependenței să nu poată fi publicat acum. Și, în orice caz, Welsh a scris pornind de la experiența personală de a fi dependent de heroină: a putut fi propriul său "cititor de sensibilitate".

Unele dintre lucrurile pe care le-am citit despre modificările propuse pentru sensibilitatea cărților mi se pare că merg puțin cam departe. Într-un articol pentru UnHerd, Clanchy notează că a fost sfătuită să nu folosească termenul "desfigurat" pentru a se referi la un peisaj. Acest lucru este ridicol. Dar dacă este doar una dintre multele voci editoriale care pot comenta un text și care poate fi ignorată, cititorul ocazional prea zelos ar putea provoca o rotire de ochi, dar nu ar trebui să fie un motiv de supărare masivă.

Cred că este corect să spunem că orgoliul autorului joacă un rol în aceste discuții. Uneori, este chiar prin recunoașterea autorului însuși. Anthony Horowitz a scris recent un articol în The Spectator în care se plângea de o lectură de sensibilitate care a fost făcută pe una dintre cărțile sale. "Am făcut modificările, dar mărturisesc că m-au durut. Pur și simplu nu mi se pare corect să ți se spună ce să scrii de către o parte din afară", a scris el.

Burgess mi-a spus: "Cred că este vorba de marele "eu sunt artistul". Nu voi fi foarte popular pentru că spun asta, dar eu cred asta". Părerea mea este că acest lucru poate deveni mai dificil pe măsură ce un autor atinge niveluri mai mari de recunoaștere. Există scriitori care devin cunoscuți pentru că sunt "prea mari pentru a fi editați", și sunt sigur că este ușor să devii mai prețios în ceea ce privește munca ta atunci când te-ai obișnuit să fii bine recenzat și curtat ca talent. S-ar putea ca sensibilitatea care conduce o mare parte din această controversă să nu fie deloc a cititorilor: s-ar putea să fie a scriitorilor.

A fi editat poate fi dureros. Petreci luni sau chiar ani de zile lucrând singur la proiectul tău. Este prețios pentru dumneavoastră. Torni mult din tine însuți în el, iar apoi îl trimiți, crezând și sperând că este bun. Faptul că cineva revine și spune că nu este de acord, oricât de puțin, este o înțepătură cu care autorii trebuie să se obișnuiască. "Procesul poate fi foarte înspăimântător", recunoaște Gould. "Nu vreau niciodată să trimit un feedback care să fie dur și care să îl facă pe scriitor să vrea să nu mai lucreze la proiect. Întotdeauna abordez fiecare proiect cu bună credință, presupunând că au intenții bune și că orice problemă pe care o găsesc acolo este accidentală."

![](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2023/04/1681449311_742_Roald-Dahl-rescrieri-si-adevarul-despre-cititorii-sensibili.jpg)

© DB Works

Chestia asta nu este simplă. Există îngrijorări cu privire la modul în care este utilizată citirea sensibilității, care provin de la cititorii de sensibilitate înșiși. Unii consideră că poate fi simbolică. Sau că cititorii de sensibilitate pot fi folosiți în mod cinic de către editori ca un scut împotriva criticilor. "Apoi, atunci când apare o poveste și unii oameni decid că nu le place o decizie luată, dau vina pe cititorul de sensibilitate", a spus Servais. Acest lucru este considerat o problemă suficient de gravă încât o autoare pe nume Justina Ireland, care a supravegheat o bază de date a cititorilor de sensibilitate numită Writing in the Margins între 2016 și 2018, a decis să nu mai mențină baza de date ca urmare a acestui fapt.

Ar fi naiv să negăm faptul că un posibil motiv pentru editorii de a face citiri de sensibilitate pe cărți este acela de a evita o reacție negativă a publicului la ceea ce este, până la urmă, un produs pe care încearcă să îl vândă. Niciodată nu a fost mai ușor pentru cititori să își facă publice criticile la adresa unui text prin intermediul rețelelor de socializare. Și, fără îndoială, a fi la capătul acuzațiilor de insensibilitate sau mai rău este neplăcut pentru un scriitor și, uneori, dus prea departe, așa că editorii caută uneori să evite și acest lucru. "Unele dintre criticile pe care autorii le resimt în prezent sunt excesive, pentru că, în general, ei încearcă doar să producă o lucrare care să fie distractivă sau provocatoare", a declarat Harrington.

Dar acesta nu este în niciun caz motivul principal pentru care se fac aceste lecturi și nici nu ar trebui să fie, mi-a spus Katie Packer, editor la Hachette. "Știu că oamenii o folosesc pentru asta și, personal, nu cred că este modul în care trebuie să fie folosită", a spus ea. "Dacă o folosești în acest scop, probabil că ceva este în neregulă cu cartea în primul rând".

Lectura sensibilă este, de asemenea, o practică în fază incipientă care se va dezvolta fără îndoială. Într-o lume ideală, a spus Packer, nu am avea nevoie de cititori de sensibilitate atât de des, deoarece industria editorială ar fi mai diversă. Ar exista mai mulți editori de culoare care ar lucra la cărți scrise de autori de culoare. Dar, deocamdată, majoritatea profesioniștilor din domeniul editorial sunt albi.

Nu sunt o persoană care crede că autorii ar trebui să scrie doar despre lucruri pe care le-au trăit ei înșiși sau pe vocea unor personaje ca ei. Deoarece majoritatea autorilor sunt încă oameni albi din clasa de mijloc, asta ar însemna că toate cărțile ar fi despre oameni albi din clasa de mijloc. Ceea ce majoritatea încă sunt, iar acesta este unul dintre motivele pentru care promovarea lucrărilor scrise de persoane care nu sunt albe și din clasa de mijloc merită timpul tuturor. Cei mai în măsură să scrie lucrări interesante despre oameni care nu sunt albi și din clasa de mijloc sunt oamenii care nu sunt albi și din clasa de mijloc. Dar dacă scrieți despre lucruri care nu fac parte din propria experiență, va implica în mod inevitabil mai multă muncă din partea dumneavoastră, ca scriitor, și a editorilor, pentru ca acest demers să fie unul de succes.

Aceasta este munca pe care cititorii de sensibilitate ajută să o facă. Și poate face ca o carte să fie mai interesantă din punct de vedere creativ, nu mai puțin. Într-un articol pentru The Guardian din 2017, Lionel Shriver a evocat imaginea unui scriitor care se îndoaie sub "angoasa neîncetată de a răni sentimentele altora", care "inhibă spontaneitatea și constipă creativitatea". Dar Gould subliniază că, adesea, cititorii sensibili îi ajută pe autori să vadă că s-au bazat pe tropi despre anumite tipuri de oameni din cauza unei lipse de cunoștințe despre aceștia. Iar troparele obosite sunt ceva ce orice scriitor vrea să evite, indiferent de modul în care s-au strecurat.

Adesea, cititorii sensibili îi ajută pe autori să vadă că s-au bazat pe tropi despre oameni din cauza lipsei de cunoștințe. Iar troparele obosite sunt ceva ce orice scriitor vrea să evite, indiferent cum s-au strecurat în ele

"Cu toții facem presupuneri în fiecare zi, ne uităm la oameni și îi stereotipăm. Și asta se întâmplă și în proiectele creative. Așa că ajut să evidențiez unde s-au făcut aceste judecăți pripite", a spus Gould. Ea dă ca exemplu faptul că multe cărți prezintă personaje de culoare cu tați absenți. "Și în acest caz aș putea sugera: nu ar fi mai interesant dacă s-ar întâmpla asta?". Este un proces îmbogățitor, realizat în colaborare cu cineva care poate aduce o perspectivă specială asupra cărții tale și te poate ajuta să o îmbunătățești.

Întrebarea nerostită în joc este: ce face o carte bună? Este autenticitatea o condiție prealabilă? Are un roman un alt scop, în afară de a trece timpul cititorului, și dacă da, trebuie să se simtă "autentic" pentru a face acest lucru? Care este scopul acestei căutări de autenticitate?

Într-o postare pe Medium din ianuarie 2021, autorul Alexander Chee a scris că "ideea că un roman ar trebui să fie util se simte ca ceva care este fie neoliberal, fie marxist, fie detestabil, fie de dorit, în funcție de locul în care te afli". Utilitatea unui roman este un subiect lipicios. Au nevoie cărțile să fie autentice pentru a promulga un fel de schimbare socială? Eu sper că nu. Nu cred că un roman ar trebui să fie un ghid moral și există o oarecare înclinație spre acest punct de vedere din partea unor cititori contemporani. "Se pare că există o sugestie conform căreia ficțiunea ar trebui să ne îmbunătățească într-un fel și ar trebui să descrie societatea și indivizii în mod pozitiv", mi-a spus Harrington. A preda o lecție nu poate fi semnul unei cărți bune. Capacitatea de a interpreta și de a deduce este esențială pentru satisfacția unui roman: puțină ambiguitate, puțin spațiu pentru ca cititorul să își însușească opera. Este o parte din ceea ce face ca romanele să fie un joc de noroc interesant de scris. Romancierul nu poate să ți se alăture la masă în timp ce stai cu cartea în mâini și să-ți spună: "Ceea ce aș vrea să înțelegi prin asta este X".

![Caricatură a unui bărbat așezat în spatele biroului său și acoperindu-și ochii în timp ce citește o carte intitulată Roald Dahl](https://financiarul.ro/wp-content/uploads/2023/04/1681449311_411_Roald-Dahl-rescrieri-si-adevarul-despre-cititorii-sensibili.jpg)

Cred, totuși, că o posibilă definiție a unei cărți bune este aceea care te ajută să vezi lumea prin ochii unei alte persoane. Știm cu toții că ficțiunea poate avea efecte notabile. Te poate face să plângi, te poate face să râzi, te poate enerva sau chiar înfuria, te poate face să te răzgândești în legătură cu ceva, îți poate rămâne în minte ani de zile și îți poate veni în minte atunci când vezi un anumit tip de copac - orice. Dar aș spune că un roman poate face cu adevărat acest lucru doar dacă pare să reflecte lumea sau un anumit aspect al experienței umane într-un mod autentic, fidel modului în care o înțelegem. Un obiectiv al unui romancier ar putea fi acela de a-și șlefui opera la cea mai mare strălucire posibilă pentru a oferi această reflecție; făcându-l pe cititor să o simtă cât se poate de fidelă unei vieți reale, deși este ficțiune. Adesea, motivul pentru care un roman funcționează este acela că îți permite să te pierzi în perspectiva acelei persoane. Dacă ești distras de ceea ce ți se pare incredibil din partea celuilalt, te deconectează de la roman. Romanul este mai rău.

"În cel mai bun caz, un roman poate crea un limbaj care articulează ceva despre experiența și emoția umană pe care oamenii nu puteau să o articuleze înainte", a spus Suzuki. "Și oricine care face o treabă bună cu articularea emoțională știe cât de puternic este acest lucru: să fie capabil să facă lucrurile bine astfel încât oamenii să nu fie dați afară din poveste."

Un roman nu este în primul rând pentru scriitorul său. Cred că majoritatea scriitorilor ar accepta că, odată ce a ieșit de pe birou, aparține cititorului. Pentru el îl scrii. De aceea îl scoți în lume în loc să-l pui într-un sertar. Și dacă cartea ta poate fi făcută să vorbească mai elocvent și mai multor cititori prin sugestiile unor terțe părți, cum ar fi cititorii sensibili, mi se pare destul de greu de contestat.

Sursa - www.ft.com