Prevenirea „riscului sistemic” a fost folosită în mod repetat ca justificare pentru salvarea Wall Street în timpul crizei financiare din 2008. Legea Dodd-Frank din 2010 ar fi trebuit să rezolve toate acestea prin consolidarea reglementărilor și interzicerea salvărilor guvernamentale. Cu toate acestea, autoritățile de reglementare bancară au decis acum că falimentul a două bănci de dimensiuni medii, Silicon Valley Bank și Signature, reprezintă un risc sistemic, ceea ce impune Corporației Federale de Asigurare a Depozitelor să despăgubească deponenții neasigurați ai acestora.
Cu active combinate de 300 de miliarde de dolari, aceste două bănci reprezintă o parte infimă din sistemul bancar american de 23 de miliarde de dolari. Este acest sistem atât de fragil încât să nu poată absorbi un mic haircut pe depozitele neasigurate ale acestor bănci? Dacă este atât de sigur și de rezistent pe cât ne-a asigurat guvernul în mod constant, atunci decizia autorităților de reglementare creează așteptări periculoase pentru viitoarele salvări.
Deponenții neasigurați ai SVB nu sunt un grup nevoiaș. Ei sunt un „cine este cine” al celor mai importanți capitaliști de risc și al companiilor lor de portofoliu. Sofisticați din punct de vedere financiar, se pare că nu au observat acele dezvăluiri proeminente de pe site-urile web ale băncii și de la ghișeele de la ghișeu că asigurarea FDIC este limitată la 250.000 de dolari. Unele întreprinderi nou înființate care au făcut tranzacții bancare la SVB au susținut că aveau nevoie de depozitele lor neasigurate pentru a plăti salariile. Dar, conform procedurilor normale ale FDIC, ar fi trebuit să primească un dividend considerabil în această săptămână pentru a le ajuta să facă față nevoilor de lichidități.
Deponenții neasigurați ai Signature Bank ar fi obținut probabil, în mod similar, recuperări semnificative. Ambele bănci au active bune pentru ca FDIC să le vândă. Au fost victimele retragerilor rapide de depozite, nu ale unor împrumuturi dubioase sau ale unor investiții speculative.
O determinare a riscului sistemic implică aprobări cu supermajoritate de către consiliul FDIC, consiliul Federal Reserve și secretarul Trezoreriei, în consultare cu președintele. Aceasta este menită să fie utilizată doar în circumstanțe extraordinare.
Dacă autoritățile de reglementare ar avea dovezi că, în absența acestor salvări, ar fi foarte răspândit riscul de fugă a băncilor neasigurate, atunci ar putea fi justificată o determinare „sistemică”. Dar, dacă acesta este cazul, ar fi mai logic să sprijine temporar toate conturile neasigurate și să perceapă băncilor o taxă pentru a acoperi pierderile.
Când am prezidat FDIC în timpul crizei financiare, am instituit un astfel de program pentru conturile de tranzacții neasigurate folosite de instituții pentru salarii și alte cheltuieli de funcționare. Am făcut acest lucru pentru a proteja băncile comunitare care pierdeau clienți de afaceri neasigurați în favoarea giganților bancari precum JPMorgan Chase și Wells Fargo.
Programul a avut succes în a pune capăt fugilor la băncile comunitare. Dar, în ciuda succesului său, Congresul a decis să interzică acest tip de ajutor echitabil pentru toate băncile (chiar și păstrând capacitatea autorităților de reglementare de a face salvări punctuale prin excepții privind riscul sistemic). Congresul a prevăzut însă o procedură simplificată de aprobare a unui astfel de program, pe care autoritățile de reglementare ar trebui să o urmeze în prezent dacă au cu adevărat motive să se teamă de o fugă generalizată.
În caz contrar, autoritățile de reglementare vor trebui să aleagă pe cine vor să ajute. Dacă vor exista mai multe eșecuri, pe cine vor salva în continuare? Oricine peste 100 de miliarde de dolari? Cum rămâne cu băncile comunitare? Dacă se creează percepția că 100 de miliarde de dolari este noua limită „sistemică”, depozitele neasigurate vor părăsi cu siguranță băncile comunitare în favoarea celor din clubul celor 100 de miliarde de dolari. Și pentru a adăuga un plus de jignire la prejudiciu pentru băncile mai mici, prin lege, acestea vor trebui să plătească evaluări speciale pentru costurile asociate cu acoperirea deponenților neasigurați de la frații lor mai mari.
Problema cea mai mare este derularea prea rapidă de către Fed a 14 ani de politică monetară laxă. Atunci când ratele cresc, valoarea de piață a activelor financiare scade, iar băncile dețin o mulțime de active financiare. Fed trebuie să facă o pauză în ceea ce privește creșterile ulterioare ale ratelor pentru a avea timp să evalueze impactul acestora asupra sistemului financiar. Autoritățile de reglementare trebuie să revizuiască capacitatea de capital a tuturor băncilor de a face față pierderilor de piață din portofoliile lor de titluri de valoare, dacă sunt obligate să le vândă înainte de scadență. De asemenea, autoritățile de reglementare trebuie să regândească tratarea titlurilor de stat ca fiind practic lipsite de risc în cadrul normelor privind capitalul și lichiditatea. Atunci când ratele cresc, acestea nu sunt deloc așa.
Simplul fapt că autoritățile de reglementare au desemnat două bănci de dimensiuni medii ca fiind sistemice implică faptul că acestea consideră că sistemul este fragil. Instinctul meu îmi spune că majoritatea băncilor regionale și comunitare sunt în principiu sănătoase. Principalul lucru de care trebuie să ne temem este frica însăși care se transformă în cascadă în alergări bancare care vor forța bănci altfel sănătoase să se prăbușească.
Guvernul trebuie să fie foarte atent în comunicarea sa, pentru ca nu cumva reacția sa exagerată să nu provoace chiar cursele de depozite pe care vrea să le evite.
Sursa – www.ft.com