Arcul de Triumf din Bucureşti

Arcul de Triumf este un monument situat în partea de nord a Bucureştiului, în sectorul 1, la intersecţia şoselei Kiseleff cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi Alexandru Constantinescu. Monumentul, proiectat de Petre Antonescu, a fost construit în perioada 1921-1922 şi renovat în perioada 1935-1936. El comemorează victoria României în Primul Război Mondial.

Arcul de Triumf are 27 m înălţime, cu o singură deschidere şi este de formă paralelipipedică. Machetele au fost executate de artişti plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Ruşchiţa, pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat şi la zece sculptori din Italia.

Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărăşeşti, cu Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman, Mausoleul din Parcul Carol şi cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaţilor, la finalul căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc.

Arcul de Triumf nu este primul monument de acest gen ridicat în capitala României, el fiind precedat de câteva construcţii provizorii cu semnificaţii asemănătoare, care au marcat, succesiv, victoria României în Războiul de independenţă (1878), jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (1906) şi revenirea familiei regale române din exilul de la Iaşi (1918). În Bucureşti au mai fost ridicate şi alte arcuri de triumf, cu existenţă temporară, în 1848, 1859, 1878, 1906 şi 1918, dar după Primul Război Mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent.

În 1922, în timpul mandatului primarului Bucureştiului Matei Gh. Corbescu (februarie 1922 — decembrie 1922), s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri. Deoarece Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Gh. Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat un nou Arc de Triumf, din lemn, până când se vor găsi bani de unul impunător. A fost criticat pentru iniţiativa sa, iar George Enescu i-a scris atunci primarului: ”Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe şoseaua Kiseleff.

Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat — odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivităţi participând reprezentanţi din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii şi Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaştere internaţională a noii realităţi naţionale statale) — o degradare progresivă, provocată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un ”monument incomod” pentru imaginea ”Micului Paris” interbelic.

De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv ”O datorie imperioasă”, situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul, acelaşi Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul exterior, cerând artiştilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata