Identitatea românească s-a şlefuit la sat – mărturii din muzeele rurale băcăuane

Călătorul dornic să cunoască valorile autentice ale culturii populare românești ar trebui, parafrazându-l pe Nicolae Iorga, ”să meargă la țară, sat cu sat, în prag de biserici vechi”, iar dacă timpul îl presează să viziteze ”muzee sătești, temple ale națiunii viitoare”.

Asemenea așezăminte culturale băcăuane, ridicate de oameni cu un admirabil simț al istoriei acestor locuri, îndeplinesc trei funcții majore: păstrează valorile materiale drept simbol al spiritualității creatoare din cele trei zone etnografice caracteristice județului—Trotuș, Bacău și Colinele Tutovei — oferă acces la tradițiile locului și permit diseminarea cunoașterii acestora.

Locuințele țărănești tradiționale din județ îmbină elemente de arhitectură moldovenească cu spiritul practic. Casele albe, decorate cu lemn sculptat ori traforat, înnobilând streașina ori cerdacul sau prispa, sunt piloni principali ai unui decor gospodăresc în care coabitează, alături de casă, și coșerul, grajdul, beciul , cuptorul, fântâna, cotețele pentru păsări și porci. Grădina de flori din fața casei și cea de zarzavat și legume din spatele acesteia, via, livada reprezintă o permanență în susținerea gospodăriei, dar și un veșnic motiv de trudă. La sărbători sau în ziua de duminică, locuitorii satelor se îmbracă în straiul popular moștenit de la părinți, în ie de borangic țesută în casă, în costume confecționate și înfrumusețate de mână, încălțându-se cu opinci meșterite în propria gospodărie. Priceperea meșterilor a înduplecat cele mai tari esențe ori materiale în a se lăsa modelate în obiecte de strictă necesitate casnică ori agricolă.

Cele 491 de sate băcăuane, având o suprafață totală de 6.621 km pătrați, reprezentând 2,8 la sută din teritoriul țării, tezaurizează prin astfel de muzee locale asemenea moduri de viață, valori spirituale, morale și culturale, care sunt ”importante puncte de referință, cu valoare emblematică pentru imaginea culturală a județului”, spune Iulian Bucur, cercetător la Complexul muzeal din Bacău.

”Metaforic vorbind am putea spune că un astfel de muzeu este o istorie a vieții unei comunități, ale cărei file sunt exponatele cu a lor diacronie întemeiată pe identitatea locuitorilor prin semne distinctive. Ele sunt tezaurul acelei comunități, fapt ce evidențiază nu numai ideea moștenirii, a transmiterii valorilor culturale din generație în generație, a creării unei legături palpabile între trecut și prezent, ci, mai ales a datoriei celor de astăzi de a transmite acest tezaur în viitor”, spune, la rândul său, Feodosia Rotaru, cercetător băcăuan profilat pe etnografie și folclor.

Tipurile de muzee sătești băcăuane, constituite în cea mai mare parte la inițiativa învățătorilor, profesorilor și preoților, principali mentori ai localităților rurale, dezvăluind modul de a fi al sătenilor, diferă mergând de la instituții cu mai multe secțiuni la așezăminte care se axează pe un anumit domeniu, până la case memoriale, biserici, ori chiar un sat întreg, cum este cazul la Berzunți, renumit pentru porțile caselor sau Cașin, cunoscut pentru ornamentele din lemn de la cerdacurile și streașina acoperișurilor de la locuințe.

Muzeul sătesc ”Casa Zamfirei” din Sănduleni, localitate situată la 30 de km de municipiul Bacău pe drumul spre Onești, a fost înființat de preotul Daniel Puiu. Este situat într-un spațiu care prezintă în miniatură viața satului, casa țărănească cu pridvor a cărui ultim proprietar a fost bătrâna Zamfira, care a împrumutat, firesc de altfel, numele său muzeului. Ograda cu toate acareturile unei gospodării înstărite, fântâna, o bisericuță, întregesc un spațiu natural de o frumusețe aparte.

Casa-muzeu, cu prispa sa de lut, acoperită cu stuf și draniță, cu ferestre aidoma caselor țărănești de prin secolul al XIX-lea, conține în interior o bogată colecție de obiecte gospodărești, covoare țesute manual, ștergare, costume naționale specifice locului, mobilier, broderii, dar și măști. În curte și anexe sunt expuse unelte agricole, harnașamente, amintind de activitățile zilnice ale locuitorilor satului. Bisericuța din lemn adăpostește o colecție de icoane realizate fie pe lemn de locuitori din zonă, fie sunt reproduceri după cele de la Mănăstirea Nicula.

Muzeul Sătesc din Sulța, localitate în bogata zonă de tradiție și creație populară de pe Valea Trotușului, ființează în clădirea unei foste școli. Exponatele donate de sătenii bătrâni cuprind costume naționale purtate la sărbători și ceremonii religioase, broderii, fețe de masă din dantelă lucrate de mână, prosoape brodate, icoane și cărți de rugăciune de la finele secolului al XIX lea, dar și obiecte de uz casnic și gospodăresc, între care unelte de prelucrare a cânepii, războaie de țesut, vase de lut. Inițiatoarea acestui patrimoniu local de civilizație și cultură, învățătoarea Maria Crăciun, spune că muzeul ”este o lecție de istorie a satului pe care o învață elevii, a tradițiilor și îndeletnicirilor străbunilor lor pe care trebuie să le păstreze”.

Muzeul etnografic din Poiana Sărată reunește valori materiale din acest sat martir românesc de pe Valea Trotușului lovit de vitregiile istoriei încât și cuvântul Sărata din denumirea sa ”simbolizează lacrimile oierilor care locuiesc în zonă de secole”, după cum susține etnograful băcăuan Dorinel Ichim.

Găzduit în două săli din incinta școlii, muzeul cuprinde exponate reprezentative pentru viața locuitorilor din sat, fiind grupate pe secțiuni. Prima dintre acestea o constituie colecția de costume tradiționale pentru femei, bărbați și copii, precum și cele folosite în ocupații de bază în zonă. Într-o a doua secțiune sunt reunite unelte pentru oierit, altele specifice prelucrării tradiționale a lemnului și cele mai reprezentative utilizate în meșteșugurile casnice, tors, țesut și vopsitul vegetal.

”La noi este tradiție. Totul este bine înrădăcinat și nimeni nu vrea să schimbe obiceiurile satului. De aceea fiecare sătean a donat câte un obiect din propria gospodărie pentru muzeu, pentru a face cunoscut trecutul istoric al locului tuturor celor care vor să ne cunoască îndeajuns”, spune inginerul zootehnist Nicolae Vrânceanu, animatorul vieții acestui muzeu.

Muzeul etnografic ”Preot Vasile Heisu” se află găzduit în sediul, edificiu de patrimoniu, al primăriei Răcăciuni, la aproximativ 25 de km de Bacău, chiar pe DN 2, rută care leagă municipiul reședință de județ de orașul Adjud.

Patrimoniul muzeului este rodul strădaniilor preotului Vasile Heisu (1911-1971) care timp de mai multe decenii a colecționat mai bine de 700 de piese de port popular și textile de interior din satele de sud ale județului Bacău, situate de o parte și de alta a Siretului: Răcăciuni, Orbeni, Pâncești, Parava, Valea Seacă și Corbeasca. Având ca spațiu de expunere un hol și șase camere, piesele sunt expuse în vitrine-nișă în perete. În hol sunt prezentate o scoarță lucrată în tehnica ,,chilim”, decorată cu motivul ”hora”, și o alta având un decor geometric ”în roate”.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata