Judeţul Galaţi: scurt istoric

Vestigiile arheologice descoperite pe teritoriul actualului județ Galați atestă existența locuirii aici încă din neolitic, perioadă din care au fost scoase la iveală urme de așezări omenești.

Astfel, în așezările neolitice de la Tecuciul Nou, Brăhășești, Drăgușeni, Foltești, Stoicani ș.a. au fost descoperite unelte și arme din piatră (cuțite, dălți, vârfuri de săgeți și lănci), greutăți pentru războiul de țesut, vase de lut. În ceea ce privește ceramica, bine reprezentată pe teritoriul județului Galați este cea pictată tricrom aparținând culturii Cucuteni A, răspândită în întreaga zonă a Moldovei, Muntenia de nord-est și estul Transilvaniei.

Trecerea de la neolitic la epoca bronzului (sfârșitul mileniului III — începutul mileniului II î.Hr.) este marcată de așezarea descoperită la Foltești care a și dat numele unei culturi eneolitice. Depozite bogate de bronz, dovadă a practicării intense a metalurgiei bronzului, au fost descoperite la Ruptura-Foltești, Vânători, Șendreni, Fundeni, Poiana pe Siret ș.a. Epoca fierului (800 î.Hr. — secolele I-III) este bogat ilustrată de descoperirile arheologice din localitățile Poiana, Brăhășești, Braniștea, Negrilești, Brănești, Săseni, Schela, Suceveni ș.a.

Geto-dacii au lăsat bogate mărturii scoase la iveală în marea așezare Piroboridava, identificată pe teritoriul satului Poiana, important centru economic și strategic din secolele IV î.Hr.—I d.Hr., precum și în cetatea dacică de la Barboși (secolele I î.Hr.—I d. Hr.).

Cetatea de la Poiana a avut strânse legături cu lumea greacă și cea romană, atestate de cantitatea mare de monede și unelte descoperite aici. La Barboși au fost descoperite numeroase vestigii de cultură geto-dacă, romană și românească. Aici au fost identificate urmele unei așezări dacice fortificate (secolele I î.Hr. — I d.Hr.) în care s-au găsit vase grecești de import și un sanctuar asemănător cu cel descoperit în Munții Orăștiei. Cetatea dacică de la Barboși a fost cucerită și incendiată de romani în timpul împăratului Traian, în primii ani ai secolului al II-lea d. Hr.

Cetatea a fost transformată într-un avanpost militar roman (un castellum/fortificație de proporții mai mici/, construit mai întâi din pământ, apoi întărit cu ziduri și turnuri de apărare din piatră) și în bază a flotei dunărene. În anul 171 d.Hr. romanii au construit lângă castellum un castru de piatră, cu scopul de a apăra granița de nord a limesului danubian, în care au staționat mai multe detașamente ale legiunilor romane (Legio V Macedonica, Cohors II Mattiacorum, Legio I Italica ș.a.). Fortificația a fost menținută de Imperiul Roman (apoi Imperiul Romano-Bizantin) până în secolul al VI-lea d.Hr.

După retragerea armatelor și a administrației romane din Dacia (271/275), populația autohtonă și-a continuat viața și activitatea, în pofida vicisitudinilor create de trecerea popoarelor migratoare (în secolele III-VII) prin această zonă. Persistența și continuitatea de locuire este dovedită de descoperirile de la Stoicani (secolele VIII-IX), Șendreni (secolele X-XI) ș.a., precum și de un document (fragmentele unei scrisori aparținând unui comandant bizantin) în care se afirmă că în regiunea Dunării de Jos existau în secolul al X-lea circa 500 de sate.

În secolul al XIII-lea, această zonă, împreună cu întreaga regiune de la gurile Dunării, forma unul dintre principalele areale ale comerțului pe care îl practicau negustorii genovezi. Totodată, monede bizantine descoperite atestă intensele legături ale românilor cu lumea bizantină până în secolul al XIII-lea.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata