La pas prin Bucureşti: Hanul lui Manuc

Unul dintre hanurile bucureștene care s-au bucurat de o faimă deosebită în prima jumătate a secolului al XIX-lea este Hanul lui Manuc, în prezent, important obiectiv turistic și monument istoric.

Întemeietorul său, armeanul Manuc Mirzaian sau Manuc Bei, s-a născut în 1769, la Rusciuk (orașul Ruse de astăzi), unde familia sa, care își avea originea în satul Karpi, regiunea Araratului, se stabilise după plecarea din Armenia.

Potrivit descrierii făcute în cartea ”Istoricul Hanurilor Bucureștene” de George Potra, ”Manuc era înzestrat de natură cu calități excepționale: frumos și impunător, foarte inteligent și cult, distins și elegant, adânc cunoscător de oameni, abil și șiret, mărinimos și larg la suflet, vorbea 12 limbi la perfecție, știa să fie deopotrivă curtenitor și voluntar.

Marea sa calitate era aceea de a vedea sfârșitul lucrurilor mai înainte ca acesta să se producă, astfel că știa totdeauna ce trebuie să facă.

I-a plăcut să fie bogat și a reușit să aibă o avere imensă, în bani și proprietăți. Prin însușirile sale native el a adus servicii Imperiului Otoman și Rusiei, când aceste două puteri erau în război; aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri și scrisori de mulțumiri, ci și cu aur.

A murit însă prea curând, la 48 de ani, când scara succeselor n-o urcase deplin”.

Războiul ruso-turc, care începuse în 1806, l-a făcut să se stabilească în capitala Țării Românești. Protejat de comandamentul rusesc din București, Manuc Bei, cu spiritul său neguțătoresc și cu capitalul enorm de care dispunea, a decis că trebuia să întreprindă ceva care să se deosebească de negoțul de prăvălie de până atunci.

Astfel, în a doua jumătate a anului 1806, Manuc Bei a început să construiască hanul care-i va purta numele. Construcția se deosebea de marile hanuri-cetăți din secolul al XVIII-lea, fiind adoptată o formă mult mai puțin severă și mai atractivă, partea care se găsea în curtea interioară fiind din lemn ”cu galerii în arcade sculptate, la care te duceau scări largi și monumentale”, ”cu ornamente de stuc deasupra și dedesubtul ușilor și ferestrelor și cu baluștrii de lemn ai parapetelor”, în care scara pornită din stilul oriental este ”transformată în element permanent cu ajutorul simplei propteli”.

Locul pe care s-a construit Hanul Manuc făcuse parte din patrimoniul Curții Domnești, negustorul achiziționându-l împreună cu alte terenuri, precum: moșiile Dragomireștii din Vale și din Deal, Curma Veche din Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Tâncăbești, Pasărea, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, cele mai multe în jurul Bucureștilor, de altfel, pomenite în testamentul său din 1815.

Dispunând de o arhitectură total inovativă, ce nu respecta tiparele acelor vremuri, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că hanul era compus din subsol, parter și etaj. La subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 odăi laterale și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți.

În mijlocul curții pavate cu piatră de râu se afla o cafenea cu toate dependințele ei și o grădină cu fântână arteziană. Pe malul Dâmboviței, pe tot lungul construcției, se afla un chei lucrat în piatră, larg de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat încă 16 sau 20 prăvălii.

Hanul lui Manuc a găzduit timp de 5 luni pe plenipotențiarii ruși și turci care au încheiat pacea de la București, care a pus capăt unui război de șase ani (1806-1812).

După terminarea războiului ruso-turc, ținând cont că putea părăsi Bucureștiul, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hâncești din Basarabia. Distanța mare l-a determinat să înceapă demersurile pentru vinderea hanului. A murit în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, înainte de a găsi un cumpărător.

Averea a intrat în administrarea unei epitropii, datorită vârstei fragede a copiilor săi. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor au decis să arendeze toate proprietățile. La 20 decembrie 1827, s-a încheiat un contract de arendă pe patru ani între epitropi și Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu, care arendează toate averile din Țara Românească pentru suma de 1500 galbeni olandezi.

În urma cutremurului de la 11 ianuarie 1838, Faiser, arhitectul orașului București, raportează, la 15 ianuarie, Sfatului Orășenesc că ”cercetând starea Hanului lui Manuc, am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să îndatoreze pe chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărartarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri”.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata