Localnicii din Hodac, Mureş, păstrează un obicei vechi de sute de ani – vâltoritul

Pe cursul râului Isticeu, un afluent important al râului Gurghiu, într-o zonă în care a fost construit un stăvilar pentru a da apei cădere, frații Vasile și Florea Fărcaș din satul Dubiște de Pădure, comuna Hodac, s-au apucat, după Revoluția din 1989, să construiască o vâltoare și un joagăr acționat de apă, așa cum existau pe vremea copilăriei lor și așa cum mai există încă pe Valea Gurghiului.

Eforturile lor au fost încununate de succes, întrucât au reușit să construiască cea mai mare vâltoare din zona Văii Gurghiului, iar din acest motiv femeile din preajmă o iau cu asalt în special înainte de cele două mari sărbători creștinești: Crăciunul și Paștele.

Cei doi frați au luat un butuc gros, l-au scobit și au pus în el răzlogi (despicături lungi din trunchiul unui copac, utilizate la construirea gardurilor, butoaielor etc.) de peste doi metri, dispuși în formă conică cu distanțe mici între ei, pe care i-au fixat în pământ. Pe fundul acestei construcții conice — un con răsturnat, adică având punctul comun al răzlogilor la nivelul solului — a fost plasat un material impermeabil, pentru a proteja vâltoarea de degradare, ca urmare a faptului că în acea zonă apa are cea mai mare forță.

Pentru a putea folosi vâltoarea, frații Fărcaș au construit un jgheab sau un șanț, cum îi spun ei, cu un stăvilar, iar când femeile vor să spele, ridică stăvilarul, iar apa se prăbușește în vâltoare, formând un vârtej extrem de puternic. În acest vârtej femeile aruncă țoale, cearșafuri, haine groase, preșuri, covoare, lucruri de lână indiferent de mărime și, fără a folosi detergenți sau alte substanțe, obțin rufe perfect curate și aerisite după nici 20 minute de vâltorit.

‘Ne-am gândit că atunci când aveam 10 ani aveam în apropiere de aștea făcute (vâltori, n.r.) și ne-am gândit prin ’90 să construim și noi aici. Am văzut că se poate devia apa și am făcut-o. Femeile spală și vin cu țoale din alea care se dau la fete de măritat, iar noi nu cerem nimic. Câte unul aduce câte o fele de jinars, alții câte un flacon de vin că zic ‘aceștia o lucrat un pic pe acolo’. Da e bine așa, că suntem în sat, cu lumea. Avem pârâul Isticeu, am săpat (un șanț) pe urmă am venit cu scândură și am pus în vâltoare lemn de frasin că ține mai mult, e rezistent la apă. Femeile ziceau ca trebuie făcută din lemn care să țină. Vâltoarea rezistă cam 20 de ani, apoi apa roade din lemn, se distruge, asta e a doua oară făcută. Prima a fost de fag, apoi am schimbat. Apa vine pe scoc — avem un stăvilar cu protecție, că dacă o mamă vine cu un copil la spălat la vâltoare, iar dacă acesta cade în șanț, acolo se oprește, că dacă cade în vâltoare nu-l mai scoți. Pentru orice e protecția, să nu intre butuci sau mizerii în vâltoare’, a declarat Vasile Fărcaș, zis Mitu Crețului sau Vasilică din Luncă.

Fratele lui, ceva mai în vârstă, Florea Fărcaș, ne-a spus că face 70 de ani la primăvară și că a lucrat alături de Vasile la construirea vâltorii, care este meșter. ‘Aici tăți am săpat și meșterii au pus la rând, cei care s-au priceput, ăștialalți am fost salahori’.

Soția lui Vasile, Floarea Fărcaș, a spus la rândul ei că nu au calculat cât a costat construirea vâltorii și că aceasta a fost o ambiție a acestuia.

‘Soțul a fost meseriaș, a lucrat pe la toate casele ca zugrav și zidar și, la un moment dat, a zis: ‘io nu mă mai duc, îmi fac acasă propria mea meserie’. Tot au lucrat la vâltoare, fetele erau la școală, nu a fost ușor, că bani nu-ți dă nimeni dacă lucri pentru tine’, a spus Floarea Fărcaș. În privința utilității vâltorii, aceasta a spus că aici se poate spăla orice — preșuri, cuverturi de pat de toate mărimile, pături, covoare persane și ‘tot ce se poartă acum’.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata