Mănăstirea Buluc, ”Taborul Vrancei” – locul în care ”asculţi” liniştea şi-ţi ”auzi” gândurile

Pe dealul Șarba, al cărui nume l-a împrumutat și un celebru vin patentat în 1972 la Stațiunea de Cercetări Vinicole Odobești, un drum care în mare parte urcă prin pădure duce la Mănăstirea Buluc, un lăcaș de cult considerat de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române drept ”Taborul Vrancei”.

Mănăstirea Buluc își are începutul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când, un boier cunoscut al acelor timpuri din Odobești, Ioan Caragea, ridică într-o dumbravă din codrii Mereilor, biserica de astăzi a mănăstirii, construcție din lemn având hramurile ‘Pogorârea Sfântului Duh’ și ‘Sfânta Treime’.

Ctitorirea acesteia, ”vorbește” o legendă a locului, ar fi fost declanșată de ,,frica iscată în inima boierului de o dezlănțuire a naturii, neașteptată și de mare intensitate în timp ce se afla la vânătoare împreună cu mai mulți slujitori ai săi în pădurea deasă”. Cuprins de deznădejde la gândul că s-ar putea să nu mai scape cu viață, boierul Caragea, alături de ceilalți participanți la vânătoare, se roagă la Dumnezeu să fie salvați, promițând că ieșind teferi din acel infern va ridica chiar pe respectivul loc, în semn de mulțumire adusă divinității, o biserică cu toate cele necesare pentru întemeierea unei vieți mănăstirești. Cum a scăpat fără vreo suferință, boierul a purces imediat la edificarea lăcașului de cult.

La sfințirea sa, în data de 8 martie 1679, biserica a primit drept danii mai multe terenuri și păduri de la proprietarii din împrejurimi, transformându-se într-un schit unde, ulterior, chiar ctitorul său s-a călugărit, devenind ieromonahul Isaia. El a ajuns apoi stareț al acestui așezământ monahal. Faptul este consemnat în actul pe care l-a găsit istoricul C. C. Giurescu în ,,Colecția Pamfileștilor” din Odobești.

”Eu Isaia Caragea, ieromonahul, am făcut schitul Bulucului de iznoava din Codrul Merei, unde se cinstește și prăznuiește hramul Sfintei Troițe și a Sfântului Duh”, se consemnează în documentul care menționează în continuare darurile făcute de răzeșii adunați la sfințirea bisericii, ”pentru veșnica pomenire a fericiților ctitori”.

Donațiile au continuat și în următoarele două secole schitul a fost înzestrat cu multe păduri și poieni, cu vii, în Vărsătura și Odobești, cu o moară pe gârlă trasa din Milcov în partea de sud a târgului Odobești. Un document autentic, datat 2 mai 1744, consemnează ca Athanasie monahul a dăruit lăcașului un pogon de loc când s-a făcut călugăr. La 25 octombrie 1751, ieromonahul Mitrofan, starețul schitului schimba două pogoane vie cu cramă și casă ”pe ulița de la Jariștea la Vale de la Hodor”, vie ce fusese ”dăruită de Safta, văduva lui Constantin Nenical, vel capitan”.

În catagrafia eparhiei Romanului din anul 1809, schitul Buluc apare cu zece ,,viețuitori”. La 6 august 1816 Constantin Chihaia și soția sa, Floarea donează schitului Buluc un lot de teren, zis al Chihaiei, ca ”să fie de hrana părinților călugări”.

La rândul lor, răzeșii din Odobești, la 6 aprilie 1828, dăruiesc și ei ”opt fălci de pădure și poieni” schitului Buluc. Ion Buda și soția sa, Maria, din Focșani împroprietăresc lăcașul, la 23 decembrie 1835, cu ”o moară pe gârla trasă din Milcov”, apoi cu ,,două pogoane de vie pe rod în dreptul morii și două ciozvârte de loc sterp”.

La 10 iulie 1859, conform actelor existente, iermonahul Veniamin, egumenul schitului, a făcut un schimb cu azilul ”Apostol Pavel” din Bușteni, pentru ,,un pogon și jumătate vie în Vărsătura Mică”. Statistica din 1936 a eparhiei Romanului care avea și ținutul Putna, pomenește între cele 13 schituri și schitul Buluc. În 1937 așezământul a fost împroprietărit cu șapte hectare teren arabil în satul Ivănești. Tot în acel an s-a refăcut lacul Chihaia și s-a populat cu pește. Afluența credincioșilor care vizitau schitul fiind mare, s-au construit patru case cu 10 camere, iar ca punct de atracție s-au plantat 5000 puieți de brazi, grup de arbori ce se poate zări și în prezent la sud-vest de incinta schitului.

Așezare monahală ferită încă de la început de ochii și furia năvălitorilor, schitul Buluc a fost apărat de pericolele seculare ale acelor vremuri.

În anii 1922-1928, călugării au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, având hramul ‘Schimbarea la Față’. Construită din cărămizi și mult mai mare decât cea dintâi, aceasta a fost distrusă parțial de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940, dar conducerea legionară a timpului a demolat-o până la temelie. Tot atunci a fost furată ,,Salba din aur” a bisericii Bulucului. După dărâmarea bisericii noi, a rămas pentru slujire numai biserica din bârne de brad a lui Isaia Caragea ieromonahul.

În toată istoria schitului se constată că viața monahală a fost susținută de călugări, dar în 1951 au rămas prea puțini viețuitori. Cum aceștia nu s-au mai putut întreține singuri, schitul a devenit locul de trai pentru o obște de maici, fiind aduse aici 30 de monahii de la mănăstirea Cotești.

Desființat prin Decretul 410/1959 și scos din Lista Monumentelor Istorice, schitul a rezistat cu greu în perioada comunistă mulțumită activității misionare a preoților din satul Vărsătura, în jurisdicția căruia fusese trecută biserica după 1959. Închiderea oficială a acesteia de către autoritățile timpului, între 1959 și 1989, nu i-a îndepărtat pe creștini de locul unde veneau an de an în pelerinaj. Dimpotrivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de sărbătoarea ‘Schimbarea la Față’, grupuri mari de credincioși din toate localitățile vecine urcau în pelerinaj drumurile bătătorite de secole până la bisericuța de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.

Redeschis după 1989, așezământul, ridicat la rangul de mănăstire, continuă să rămână refugiul spiritual al credincioșilor din zona Jariștea, în ultimii patru ani în incinta domeniului zidindu-se o clopotniță și o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici și surori de caritate.

La propunerea Direcției Județene pentru Cultură Vrancea, mănăstirea Buluc și-a recăpătat, la 11 noiembrie 2014, sub semnătura premierului, statutul de obiectiv inclus pe lista monumentelor din patrimoniul național.

Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se face printr-o frumoasă și impresionantă poartă din lemn sculptat cu motive laice și religioase specifice zonei Vrancei. Monumentala intrare gândită și creată de meșteri populari este străjuită de o parte și de alta de doi brazi, unul, fapt curios, având miros de tămâie, iar celălalt, la fel de ciudat, cu miros de lămâie.

Arhitectura lăcașului, având un plan în forma de cruce și fiind construit, în totalitate, din bârne de brad impresionează prin simplitate. La fel ca majoritatea bisericilor ortodoxe, este structurată în trei compartimente: naos, pronaos și altar. Cel mai impresionant detaliu decorativ din interiorul lăcașului este reprezentat de catapeteasma sculptată în lemn, care, prelungindu-se până la peretele coborâtor din boltă lăcașului, desparte naosul de altarul luminat de o fereastră la est.

Naosul are absidele largi și este luminat de câte o fereastră la sud și nord, delimitându-se de pronaos prin grinzi de lemn. Pe naos este o turlă înfundată, oarbă, de formă octogonală.

Citește și
1 Comentariu
  1. Amalia Sandu spune

    Rugam Patriarhiei Romane si Ministerul Turismului sa includa Manastirea Buluc „Taborul Vrancei”sa o includa in turism monahal si apoi sa o treaca la UNESCO

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata