Republica Italiană sărbătoreşte la 2 iunie Ziua Naţională. La această dată, în 1946, s-a stabilit prin referendum abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii. Cu numeroase monumente aflate în patrimoniul cultural al umanităţii, cu colecţii faimoase de artă, cu mii de kilometri de litoral, munţi impresionanţi, unde se pot practica sporturile de iarnă, staţiuni balneoclimaterice etc., Italia este una dintre puţinele ţări din Europa care cuprinde atât de multe tipuri de turism.
Turism
Despre Veneţia, una dintre cele mai populare destinaţii turistice ale Italiei, scriitorul american Herman Melville spunea, în 1857 că preferă să fie în în acest oraş într-o zi ploioasă decât în orice altă capitală într-o zi frumoasă. Pe lângă obiectivele renumite la nivel mondial, cum ar fi Catedrala San Marco, Palatul Dogilor şi Puntea Suspinelor, pieţele Campo Santo Stefano şi Campo Santa Margherita, bisericile Santa Maria Gloriosa dei Frari şi Santi Giovanni e Paolo, pe fiecare străduţă se află câte un monument vechi de 400-500 de ani, scrie traveleuropa.ro.
Roma, oraşul care a înflorit în timpul Renaşterii fiind capitala statelor Papale şi a Papalităţii, a devenit, în 1870, capitala Italiei unite. A fost transformată într-o capitală modernă în anii 1920-1930, fiind centrul administrativ, cultural şi de transport al Italiei. Coloseumul, Columna lui Traian, Bazilica Santa Maria Maggiore, Bazilica Sf. Petru, Capela Sixtină, Fontana di Trevi, Panteonul, Fontana dei Fiori, Forul lui Augustus şi Forul lui Traian, Arcul lui Costantin, Piazza Venezia, Piazza Navona, Muzeul Capitoliului, Capitoliul, Palatul Montecitorio, Forul Imperial, Forumul Roman, Bazilica Santa Francesca Romana, Piazza di Spagna, Bazilica, Piaţa Trinita dei Monti sunt doar o parte dintre obiectivele turistice ale capitalei Italiei.
Colosseumul (”Il Colosseo”), unul dintre cele mai renumite monumente din Italia, şi cunoscut în antichitate sub numele de Amphiteatrum Flavium, a fost ridicat între 70-82 d.Hr. Colosseumul a fost scena luptelor dintre gladiatori, dar şi a luptelor dintre oameni şi animale. A fost avariat de incendii provocate de fulgere şi a fost distrus de cutremure în perioada medievală, dar cel mai rău a fost devastat de vandali. În anii 1990 au început lucrări de restaurare, iar în 2000 Colosseumul a găzduit pe scenă o serie de piese de teatru, primele spectacole cu public după 1500 de ani. Obiectivul a fost declarat monument istoric încă din 1744 printr-un edict papal.
Columna lui Traian, un alt monument de renume mondial, a fost inaugurat în anul 113 şi a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, la ordinul Senatului roman, fiind celebru pentru imaginile, sculptate în relief, înfăţişând cele două războaie dacice purtate de împăratul Traian (101-102 d.H. şi 105-106 d.H.). Coloana se înalţă deasupra unui soclu cu latura de 5,48 m şi este construit din patru rânduri de câte două blocuri mari de piatră. Înălţimea totală a Columnei Traiane, fără statuie, este de 39,83 m.
Banda sculptată are o lungime de 200 m, pe ea fiind reprezentate 124 de episoade din războaiele dacice şi peste 2.500 de figuri. Basoreliefurile Columnei prezintă detalii importante despre îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament, şi mai ales despre figurile personajelor. O copie în mărime naturală a Columnei, realizate între anii 1939-1943, se află expusă din 1972 în lapidariumul Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
La rândul ei, celebra Capela Sixtină, prin picturile în frescă de pe tavan şi pereţi este una dintre cele mai mari realizări ale civilizaţiei occidentale. A fost construită între anii 1472-1483, în timpul pontificatului Papei Sixtus al IV-lea, şi măsoară 40,93 metri lungime, 13,41 metri lăţime şi 20,70 metri înălţime. În anul 1508, împăratul Iulius al II-lea a comandat tavanul capelei, iar patru ani mai târziu Michelangelo l-a finalizat, rezultatul fiind de o frumuseţe desăvârşită.
Scenele centrale ilustrează Geneza (scenele: separarea luminii de întuneric, crearea soarelui, lunii şi a plantelor, separarea pământului de ape, crearea lui Adam şi a Evei, izgonirea din Rai, potopul, jertfa lui Noe) şi spun poveştile lui Noe, fiind înconjurate de o schemă decorativă dominată de figurile profeţilor şi ale sibilelor, menţionează Britannica.com.
Milano cu Domul, Piazza Duomo, Santa Maria delle Grazie (capodoperă a lui da Vinci) este şi el unul dintre importantele oraşe de turism cultural din Italia. Domul din Milano este una dintre cele mai mari catedrale gotice din lume, începută în anul 1386 la iniţiativa arhiepiscopului Antonio de Saluzzo, şi încheiată abia în 1887. Domul are o capacitate de peste 40.000 de locuri şi o lungime de 157 m, 135 turle (cea mai înaltă atinge 109 metri) din marmură şi 2.245 statui din marmură. Totodată, la Biserica Santa Maria delle Grazie se află „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, una dintre cele mai faimoase picturi din lume.
Vulcanul Etna, cel mai înalt (3.340 m) şi activ vulcan din Europa, se află la 30 km nord de Catania, pe coasta de est a Siciliei şi poate fi vizitat în intervalul aprilie-octombrie. Regiunea din preajma vulcanului a fost declarată parc naţional în 1981, tot aici găsindu-se şi una dintre cele mai importante zone de schi alpin din Europa. De asemenea, nicio altă grădină din Sicilia nu este la fel de prosperă ca podgoriile şi crângurile de lămâi, portocali, migdali şi măslini, care se întind până aproape de vulcan, mai scrie traveleuropa.ro.
Palermo, prin diversitatea sa culturală, rezultatul a 25 de secole de istorie tumultoasă, găzduieşte, la rândul său, Catedrala di Santa Maria la Nuova. Construită de Regele William al II-lea pe un vârf de munte, catedrala combină stilul Moorish (maur) şi Norman, fiind celebră pentru mozaicul multicolor care îmbracă fiecare centimetru al pereţilor şi pentru faptul că niciuna dintre cele 216 coloane nu sunt la fel.
La Muzeul Naţional Arheologic din Napoli, se află sculpturile şi artefactele din Pompei şi Herculane, cele mai mari comori din antichitatea greco-romană. Aici poate fi văzută colecţia inestimabilă de antichităţi strânsă de Papa Paul al III-lea, precum şi statuia lui Hercules (trei metri înăţime).
Gastronomie
Pentru o persoană care vine din afara Italiei, bucătăria italiană se rezumă la câteva feluri clasice precum pizza napoletana, paste a la bolognaise şi deliciosul desert tiramisu. Însă, sub umbrela de gastronomie italiană sunt regrupate atât specificităţile culinare din peninsula italică, cât şi din cele două insule, Sicilia şi Sardinia. Vom descoperi astfel calitatea produselor de „terroir” din Piemont, din Valea Aosta (Valle d’Aosta), originalitatea bucătăriei veneţiene, farmecul puternic al bucătăriei populare romane, bogăţia lombardă, savorile meridionale calabreze, siciliene din Sardinia sau din Puglia etc., scrie site-ul cuisine.journaldesfemmes.com.
Italia este una dintre ţările vinului şi a brânzeturilor variate, precum şi a altor produse tradiţionale: trufe albe din Piemont, parmezan Reggiano, grana padano, jambon de Parma, orez de Vercelli, grappa etc. Uleiul de măsline este la baza bucătăriei italiene, Italia fiind al treilea cel mai mare consumator al acestui produs din lume, după Grecia şi Libia.
Chiar dacă au zeci de feluri de pizza, nenumărate reţete de paste şi orez şi tot atât de multe varietăţi de brânză şi soiuri de vin ca în Franţa, totuşi orice meniu italian conţine, în majoritatea zonelor ţării, patru elemente: antipasto, primo, secundo şi un desert. Antipasto este o selecţie de aperitive, în general fierbinţi, iar primo, poate consta în paste, servite cu un sos specific, dar poate fi şi risotto, gnocchi, polenta (mămăligă) sau supă, în funcţie de regiune. Secundo este felul principal şi constă în carne, peşte sau fructe de mare, servite alături de contorno (o salată, legume sau cartofi). Meniul se încheie cu digestivi sau lichioruri prezente în fiecare dintre cele 20 de regiuni ale Italiei, limoncello, grappa sau amaro, fiind doar câteva dintre acestea.
Cafeaua italiană (cappuccino, expresso, lungo) a devenit, la rândul ei, o importantă componentă a culturii italiene, având în vedere că la Veneţia a apărut pentru prima dată, în 1570, comerţul cu cafea. De asemenea, primul butic de cafea s-a deschis în Piaţa San Marco din Veneţia, în 1683, potrivit lavazza.fr.
Se spune că după ce a băut o ceaşcă de cafea, Papa Clement al VIII-lea ar fi exclamat: „Aroma cafelei este atât de plăcută, încât ar fi păcat ca doar necredincioşii să se bucure de ea”.
Aparatele de cafea de tip expresso au fost inventate tot de italieni, în 1855, iar în 1901 inginerul milanez Luigi Bezzera a creat primul expresor de cafea cu aburi. În italiană „espresso” înseamnă „preparat rapid”, ceea ce arată că acest tip de aparat a fost creat pentru a prepara cafeaua mai repede, la restaurante, dar şi acasă. Această tehnică de făcut cafea, precum şi expresoarele s-au răspândit rapid în Italia şi în toată lumea.
Un alt produs italian care a devenit un adevărat fenomen mondial este gelato. Gelato, un tip de îngheţată fabricată cu lapte şi bătută cu o viteză mai mică, datorită căreia conţinutul de aer este de 25-30%, în loc de procentul de 50% al îngheţatei obişnuite, a apărut pentru prima dată la curţile renascentiste ale principilor italieni. Prima atestare documentară în afara Italiei datează din secolul al XVII-lea, când negustorul Procopio Cuto a deschis la Paris o cafenea care servea gelato. Există în Italia şi o universitate (Gelato University), unde se învaţă arta preparării gelato.
Deşi este exportată cu succes în toată lumea, putând fi fi găsită şi congelată în supermarket, se spune că, pentru o pizza adevărată trebuie să mergi la Napoli (oraşul unde a apărut) sau la Roma, o adevărată capitală a pizzeriilor sau trattoriilor. Potrivit site-ului pizzanapoletanismo.com, Alexandre Dumas scrie într-un jurnal în perioada 1841-1843 că pizza era mâncarea de bază în Napoli şi că avea ingrediente variate, cum ar fi brânză, roşii, ulei şi anşoa. O altă pizzerie cunoscută este „Da Michele”, deschisă în 1870, unde mulţi consideră că ar fi singurele Pizza Marinara şi Pizza Margherita.
Marinara este considerată a fi prima reţetă de pizza, fiind făcută cu roşii, usturoi, oregano şi ulei, în timp ce Margherita este prima pizza pe care s-a pus brânză. Una dintre versiunile cele mai cunoscute cu privire la originea Pizza Margherita, tradiţională din Napoli şi făcută cu roşii, mozzarella, busuioc şi ulei de măsline, este că bucătarul Raffaele Esposito ar fi servit-o, la 11 iunie 1889, Margaretei de Savoia (Margherita di Savoia).
Pastele sub toate formele şi dimensiunile (spaghete, tagliatelle, penne, rigatoni, gnocchi, lasagna, cannelloni, tortellini) au devenit o emblemă a Italiei, pentru că aici au fost ele puse în valoare încă din antichitate, creând reţete de la cele mai simple, la cele mai sofisticate, potrivit histoiredespates.net. Anul 1145 este data oficială de apariţie a pastelor, geograful arab Al-Idrisi scriind, în cartea sa „Pentru cei care au pasiunea de a călători în jurul lumii”, că în Trabia, un oraş la 30 de km depărtare de Palermo, a descoperit un fel de mâncare preparat din griş în formă de panglici, ce era exportat în Calabria şi în multe ţări musulmane şi creştine.
Pastele au fost atestate oficial, pentru prima dată, într-un document italian medieval din 4 februarie 1279, când notarul genovez Ugolino Scarpa, făcând inventarul unei moşteniri, a inclus şi „una bariscela plena de macaronis” („un castron plin cu macaroane”). În secolele XVI-XVII, pastele au devenit o adevărată artă, prin crearea corporaţiilor producătorilor de paste de diferite tipuri de („fideli” în Liguria, „maccarune” în Napoli, „vermicelli” în Roma).
Italia este şi al doilea cel mai mare producător de vinuri din lume şi primul exportator mondial, propunând, în general, vinuri albe, foarte seci, puţin aromatice, care corespund preferinţelor locale. Vinul alb cel mai cunoscut este Soave, provenind din Veneţia, un vin sec şi puţin aromat care este pe gustul italienilor, mai menţionează technoresto.org. Frascati (regiunea Latium), Albana di Romagna (regiunea Emilia-Romagna), Greco di Tufo (regiunea Campania) sunt alte vinuri albe, mai complexe decât Soave. Alte cupaje albe renumite sunt: Trebbiano, Moscato (nord), Malvasia (centru), Greco, Aglianico (sud).
Barbaresco şi Barolo (un vin taninic cu arome de cacao şi condimente), sunt două dintre cele mai bune vinuri roşii din Italia şi se întâlnesc în Piemont, potrivit technoresto.org. Un alt vin roşu originar din Toscana este Chianti, unul dintre cele mai cunoscute vinuri italiene. Tot în Toscana se întâlneşte şi Brunello di Montalcino, cu arome puternice şi complexe. Dintre cupajele roşii amintim Nebbiolo, Barbera, Sangiovese (nord), Sangiovese, Canaiolo (centru), Verdeca, Bombino Nero, Nerello mascalese (sud).
Arhitectură
Arhitectura italiană ocupă un loc specific în arta Italiei, fiind strâns legată de viaţa publică, fragmentarea politică antrenând încă de timpuriu naşterea şcolilor provinciale care au propus o arhitectură în armonie cu locul, potrivit Dicţionarului Larousse.
Două tendinţe principale se întâlnesc în arhitectura italiană, fără să fie în mod necesar contradictorii: aceea care face să prevaleze organizarea geometrică a spaţiului şi a structurilor şi aceea care acordă cea mai mai mare importanţă decorului, animării suprafeţelor, efectului materialelor şi policromiei. Din acest punct de vedere, prima tendinţă, mai intelectuală, poate fi identificată, în Toscana, în perioada Renaşterii, la Brunelleschi, Alberti şi Rossellino, în timp ce a doua tendinţă, mai senzualistă, se regăseşte în aceeaşi perioadă, în Italia de Nord, la Giovanni Antonio Amadeo, potrivit Dicţionarului Larousse. În perioada romană, situaţia era tocmai invers: prima tendinţă se regăsea în Italia de Nord, în timp ce a doua în Toscana. Nu se poate spune însă că barocul roman sau piemontez sacrifică pe una dintre cele două tendinţe mai mult decât pe cealaltă.
Piaţa italiană este moştenitoarea forumurilor antice şi inima vie a oraşului. Adesea de origine medievală, pieţele reunesc principalele edificii suple şi armonioase, care preiau elementele renaşterii şi ale artei baroce. Exemple în acest sens sunt Piaza della Signoria din Florenţa, Piazza del Campo din Siena, Volterra şi Todi din Pistoia (unde decorul medieval este intact) etc. În locul unei pieţe unice, oraşele pot avea câte două sau chiar trei pieţe care comunică între ele cum sunt cele din Verona, Veneţia, Brescia sau Padova. În timp ce Piaţa Santissima Annunziata din Florenţa sau Piaţa din Pienza sunt produsele omogene ale Renaşterii, pieţele din Roma arată triumful barocului asupra arhitecturii oraşelor.
De asemenea, în arta italiană o parte importantă este ocupată de arhitectura civilă, al cărei produs clasic este palatul. Majoritatea oraşelor italiene importante păstrează palate private, mai ales gotice, renascentiste, baroce, dar şi romane sau neo-clasice, existând diferenţe specifice între palatele romane, toscane, genoveze sau veneţiene. Tot la categoria palate, se încadrează şi numeroase edificii publice (spitale, tribunale, primării, săli de reuniune etc.), dintre care cele mai cunoscute sunt palatele comunale. Adevărate simboluri ale oraşului de cele mai multe ori, palatele comunale servesc în prezent drept sedii ale municipalităţilor (autorităţi locale).
Evoluţia principatelor italiene spre regimuri de tip monarhic este ilustrată, în oraşe, prin edificii privilegiate, prezente sub forma reşedinţelor senioriale, regale sau pontificale. Dacă aspectul medieval se păstrează încă în Palatele regilor normanzi din Palermo, Castelul Nuovo al monarhilor angevini şi aragonezi din Napoli, Castelul Sforzesco din Milano, Castelul Della Scala din Verona, influenţele renascentiste se observă mai ales Palatul Urbino din Vatican, Palatul ducal şi Castelul San Girogio din Mantua. Există însă şi reşedinţe în care se regăsesc cu precădere elemente ale artei moderne: Palatul Pitti din Florenţa, Palatul pontifical Latran sau Quirinal din Roma, Palatul Pilota din Parma, palatele regale din Turin sau Napoli etc, mai scrie Larousse.fr.
Cu toate acestea, castelul nu este elementul definitoriu al peisajului italian, acest rol revenind vilelor de agrement din secolele XVI, XVII şi XVIII, numeroase dintre ele situate în Veneţia, Lombardia de Nord, Florenţa, Roma, Napoli, Palermo etc. Fie că sunt case simple de locuit sau adevărate palate fastuoase, cum este, de exemplu, Villa Palladio din Veneţia sau Palatele Farnese şi Caprarola din Roma, toate aceste vile sunt obligatoriu înconjurate de grădini. Ceea ce dă frumuseţea grădinilor italiene, al căror stil se defineşte printr-o anumită fantezie în dispunerea elementelor regulate, este manierismul epocii baroce, potrivit Britannica.com: Grădinile Boboli din Florenţa, Grădinile Vilei d’Este din Tivoli.
Importanţa urbanizării în Italia nu a împiedicat arhitectura să fie prezentă şi la sate, cea mai relevantă dovadă constituind-o abaţiile (mănăstiri): abaţiile benedictine (Abaţia de pe Monte Cassino), abaţiile cisterciene (Mânăstirea din Pavia), precum şi numeroasele sanctuare, care sunt expresia pietăţii populare.