Peşterile din Dobrogea ascund încă mistere ce aşteaptă să fie decoperite

Peştera Casian

‘În orice țară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieții aș fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea ființă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea la praful și mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric și generos. Oriunde m-aș fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. (…) Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goala în țărână.’ (Geo Bogza. ‘Priveliști și sentimente”)

Dobrogea, pământul acesta dintre Dunăre și Marea Neagră, atât de plin de contraste; aspru și secetos, fecund și mănos, deșertic, selvic, deltaic și stâncos, acvatic și teluric — în egală măsură, totul face ca aici, în mod paradoxal, mitul platonician al peșterii să capete valența sinergiei temporale între trecut, prezent, viitor — căci ce alt tâlc poate avea antica Legendă a Peșterii Keirys.

Trecutul este consemnat în anale. Dio Cassius, în a sa ‘Istoria romană’, amintește poporul unei întregi cetăți ce și-ar fi căutat salvarea din fața romanilor — pierzându-și urma în mitica peșteră Keirys, undeva în Scithya Minor.

În anul 29-28 a.Ch., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei armate, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de Dapyx, rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Se dorea acordarea ajutorului unui șef de trib local, Rholes, supus Romei dar în conflict cu Dapyx.

În realitate, Marcus Licinius voia să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața Genucla, de lângă cetatea Histria și să spele astfel o rușine mai veche. Conducătorul militar dac ce-i învinsese pe romani la Genucla, Zyraxes era un aliat al regelui Dapyx. În realitate, Imperiul Roman urmărea supunerea deplină a dacilor de la sud de Dunăre, bogățiile ținutului, aurul, vitele, grânele și sclavi.

Dio Cassius spune clar că Licinius nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau îngăduință, iar ‘barbarii’, cum erau etichetați dacii, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu ‘civilizatorii’ romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei trădări. Speriați de urgia abătută asupra lor, dacii, spune istoricul roman, și-au adunat ce au putut și ‘s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor, prin gura unei peșteri amenajată și ca lăcaș de cult cu totemuri benefice cioplite la intrare ‘.

Au luat cu ei în adâncuri și grânele, conform istoricului Dio Cassius, oile, caprele, vacile, dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keirys, devenind astfel casa lor. Licinius, ar fi dat ordin pentru zidirea celor trei intrări în peșteră pentru a transforma astfel izbăvitorul refugiul, într-un uriaș cavou pentru poporul care și-a cautat salvarea sub pământ.

Tot istoria menționează că pentru a recupera bogățiile cu care dacii s-ar fi ascuns în peșteră și pentru a prinde cât mai mulți sclavi, după câteva zile romanii ar fi deschis borțile zidite și au afumat mult timp galeriile peșterii pentru a-i scoate afară pe supraviețuitori. Dintre cei refugiați, nimeni însă nu a mai putut fi găsit și scos la suprafață …

Astfel, în Dobrogea de astăzi s-a perpetuat legenda miticei Peșteri Keirys, în care cei prigoniți și-ar fi găsit salvarea, trecând spre tărâmul de la capăt, ca print-un pasaj cu două ieșiri. Și … unii spun că peștera Keirys ar fi avut ieșiri secrete în Bulgaria de astăzi, alți spun că ar fi avut galerii corespondente ce ajungeau până în Bizanț. Paradoxal, sau nu, această poveste circulă și pe teritoriul Bulgariei, în localitățile de la granița cu România unde deseori sunt văzuți căutători de comori, arheologi sau turiști amatori de aventură. Legendele localnicilor spun că peștera ar fi o poartă către lumea de dincolo de moarte.

Arheologul Vasile Boroneanț, unul dintre istoricii preocupați de acest mister, a localizat Peștera Keirys la Limanu, unde localnicii au denumit inspirat labirintul cavernicol de aici drept Peștera ‘La icoane’ sau ‘Caracicola’, după ce au descoperit incizii, desene în cărbune și chipuri de idoli ciopliți, urme de viețuire apreciate a data din neolitic. Altele, posibil dacice. Peștera Limanu este un adevărat labirint subteran, a cărui lungime exactă încă nu se cunoaște, doar 3,2 km de galerii și coridoare fiind cartografiate.

Aici au fost descoperite urme de viețuire, pereți și tavane cioplite, încăperi amenajate, firide pentru opaițe, existând dovezi că vechii locuitori ai peșterii foloseau chiar și un sistem de marcaje pentru a nu se rătăcii. Pe pereți apar desene și inscripții (romane și chirilice) care dovedesc locuirea începând din sec. I a.Chr. până în sec. X p.Chr.

Un interes deosebit prezintă figurile de călăreți; caii văzuți din profil sunt redați în galop, iar călăreții au chipurile privite din față. Ca siluete și mod de prezentare seamănă în mod izbitor cu cele ale călăreților daci, de pe ceramica descoperită în multe așezări din aria locuită de traco-daci. Cele mai vechi desene aparțin însă foarte probabil perioadei de maximă înflorire a culturii geto-dacice, de când datează, conform arheologilor, amenajarea peșterii. Celelalte desene — simbolurile religioase creștine, literele sau cuvintele în caractere chirilice — aparțin perioadei romano-bizantine și celei ulterioare, fiind o dovadă că peștera de la Limanu a constituit un adăpost pentru populația locală până târziu, către sec. X-XI p. Chr. — menționează dr. Boroneanț, în lucrările sale.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata