Ţara Oaşului din judeţul Satu Mare – de la micile căsuţe albastre la vilele impozante

Țara Oașului este una dintre puținele zone etno-folclorice din România care își păstrează nealterat multe dintre obiceiuri, costumele și cântecele populare. În ciuda faptului că localitățile s-au schimbat aproape în totalitate în ultimii 25 de ani, vechile căsuțe vopsite în albastru fiind înlocuite cu palate scumpe plătite cu ani de muncă grea în străinătate, lumea încă poate fi văzută purtând costume populare.

Haine noi, după modele vechi, ce pot costa mii de euro. Specialiștii remarcă acest paradox al modernismului cu tradiționalul, cu vechile obiceiuri.

‘Fără îndoială, Țara Oașului este zona cea mai autarhică a României care și-a păstrat până în zilele noastre trăsăturile identitare originale. Ca aproape nicăieri în România, încă pe străzile Oașului poți să vezi oameni îmbrăcați în costumele lor populare, care nu le poartă doar la spectacole și serbări, ci și în traiul de zi cu zi, dar mai ales duminică la biserică, la petreceri sau la nunți. Paradoxul Țării Oașului este acela că se îmbină foarte bine un modernism copiat din Occident cu o tradiție foarte bine ancorată în pământul acesta strămoșesc.

Oșenii sunt plecați la muncă în întreaga Europă și poate în întreaga lume, luna august este aceea în care se întorc aproape toți acasă și în aproape în fiecare zi din această lună își fac nunțile aici, oriunde ar fi în lume, și se îmbracă în straiele populare’, a declarat Felician Pop, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare.

Muzica oșenească este și ea descrisă drept una brutală și de neînțeles pentru neinițiați, dar care își păstrează rolul ritualic. Mulți nu înțeleg țâpuriturile, pe alții îi zgârie pe urechi, însă pentru oșan mesajul transmis este unul foarte clar.

‘Muzica Oașului este o muzică unică, ea nu a fost perimată de niciun fel de influențe până în ziua de astăzi, cum se întâmplă în cazul altor zone folclorice, și poate de aceea ea pare puțin stranie, pentru că redă sunetele primordiale ale ceterii, ale zongorei. Țâpuritura este de fapt un ritual prin care tinerii care doresc să se însoare își transmit pur și simplu codul de bare pentru a se face cunoscuți ca identitate biologică.

Ei participă la danț, care se organizează la ciupercă, o construcție circulară din lemn în mijlocul satului unde, după slujba de duminică de la biserică, tinerii dar și părinții lor se duc la acest ritual. Este interesant în unele sate din Oaș, imediat după biserică copii se duc la ciupercă și îi învață să dănțuiască, se numește danțul mânânțăilor, după care vin tinerii și își găsesc pereche. Cea mai mare cinste pentru un tânăr este să cânte sub grumazul ceterii, și anume cât mai aproape de ceteraș, fapt ce îi conferă o oarecare întâietate față de ceilalți’, a mai arătat directorul Centrului de Creație.

Despre costumele populare se poate spune că sunt viu colorate, iar purtătorii acestora se simt mândri. În ultimii ani se observă o oarecare tentativă de modificare a costumelor din anumite localități cu materiale noi, părând ușor schimbate, însă oșenii au găsit o explicație și pentru acest fapt: costumele sunt ‘vii’ din moment ce sunt purtate și astăzi, și prin urmare se pot produce transformări. Este practic o mică updatare a costumelor la materialele anului 2014, care păstrează în esență regulile vechilor straie.

‘Costumația Țării Oașului, din păcate, a cunoscut o serie de transformări, dar oșenii spun că un costum ca și al lor, care este viu, nu închis în lada de zestre sau aruncat prin poduri, trece prin mai multe transformări. Astăzi în Oaș costumul popular este de fapt un prilej de competiție, și bogăția de modele, de mărgele, dă de fapt măsura valorii și importanței sociale a celui care-l poartă’, precizează Felician Pop.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata