Confruntat cu o erupție de crize bancare, este tentant să declarăm, plus ça change. Nu există nimic mai inevitabil decât moartea, impozitele și falimentele bancare. Dar cum rămâne cu salvările? Preluarea subvenționată public a Credit Suisse de către UBS și extinderea pripită a garanțiilor pentru toți deponenții SVB sunt doar cele mai recente dintr-o serie recentă de astfel de acțiuni. Acestea sugerează că am intrat într-o nouă eră, una în care lichidarea completă a bulelor financiare este de neconceput din punct de vedere politic, astfel încât riscul moral și bilanțurile zombi se adună.
Ambele interpretări sunt plauzibile în mod superficial. Puneți-le împreună și veți avea o viziune a unor bilanțuri din ce în ce mai mari, a unei crize inevitabile și a unei salvări nu mai puțin inevitabile, deschizând calea către un efect de levier și riscuri și mai mari.
Dar, concentrându-se pe jocul moralității managerilor bancari răi și pe supravegherea laxă, ele caracterizează greșit drama pe care o trăim. Ceea ce definește momentul nostru actual nu sunt nici falimentele bancare, nici salvările relativ modeste, ci uimitoarea întoarcere macrofinanciară din 2020-23. Aceasta a început cu o mega relaxare cantitativă ca răspuns la șocul cu adevărat fără precedent al blocajelor Covid-19. Combinația dintre stimulente, perturbarea lanțului de aprovizionare și războiul lui Vladimir Putin în Ucraina a declanșat cea mai mare creștere a inflației din ultima jumătate de secol, care a fost întâmpinată nu prin relaxare monetară, ci prin cea mai cuprinzătoare înăsprire a politicii monetare de la începutul erei banilor fiduciari.
Acesta nu este un caz de „plus ça change”, ci de policriză. Nu am fi aici dacă nu ar exista pandemia. Iar răspunsul băncii centrale este și el inedit. Acestea fac ceea ce este necesar pentru a evita o nouă contagiune din partea SVB, dar în ceea ce privește ratele, rămân pe poziții. De la începutul anului 2022, în fața unei crize pe piață, Rezerva Federală a dat dovadă de o hotărâre pe care puțini i-au creditat. Președintele Fed, Jay Powell, chiar a lăsat să se înțeleagă pe jumătate că o criză sau două ar putea ajuta la scăderea aburului din economie. Cu siguranță, cei care se bazau pe Fed pentru a le calma durerea provocată de pierderile uriașe din portofoliile de obligațiuni au avut parte de o trezire neplăcută.
Contenerea repercusiunilor de la SVB și Credit Suisse implică un anumit element de subvenție publică, dar aceste transferuri sunt minuscule în comparație cu trecerea bilanțului de mii de miliarde de dolari de la investitorii de obligațiuni la emitenții de obligațiuni, declanșată de acumularea de inflație și de creșteri ale ratelor dobânzilor de după Covidiu. După cum a subliniat David Beckworth, de la think-tank-ul Mercatus Center, în SUA, raportul dintre datoria publică și produsul intern brut a scăzut cu peste 20 de puncte procentuale de la vârful pandemic. Această schimbare spectaculoasă de bilanț între debitori și creditori are loc ca urmare a trei forțe: revenirea producției reale în urma șocului Covid, creșterea prețurilor și a salariilor, care umflă PIB-ul nominal, și reevaluarea în scădere a stocului de obligațiuni ca urmare a creșterii ratelor dobânzilor.
Nu mai departe de 2021, eram încă îngrijorați de modul în care vom face față unor niveluri insurmontabile ale datoriei într-o lume cu stagnare seculară și inflație scăzută cronică. Acum, PIB-ul nominal al Italiei îndatorate crește atât de repede încât, până în trimestrul al treilea din 2022, raportul dintre datorie și PIB a scăzut de la an la an cu aproape 7 %. Deși nimeni nu vrea să fie văzut că sărbătorește valul inflaționist, trăim, sub un văl decent de tăcere, unul dintre cele mai dramatice și mai puternice episoade de represiune financiară din toate timpurile.
Aceasta este ceea ce se află în spatele pierderilor nerealizate de trilioane de dolari din bilanțurile instituțiilor financiare din întreaga lume. Cifra ar fi și mai mare dacă nu ar fi fost faptul că băncile centrale, datorită QE, sunt, de asemenea, mari deținători de datorie guvernamentală și împart astfel pierderile pe hârtie. Dincolo de narațiunea băncilor neîndemânatice și a autorităților de reglementare fericite cu salvarea, întrebarea cu adevărat sistemică este cum ne vedem instituțiile financiare prin această reechilibrare uriașă de mii de miliarde de dolari. Aceasta este ceea ce va defini acest episod istoric.
Deși debitorii beneficiază de pe urma inflației și a reevaluării datoriilor, ei trebuie să se pregătească pentru costurile în creștere ale serviciului datoriei. Cei care nu au prelungit scadența obligațiilor lor în epoca ratelor scăzute se confruntă acum cu o prăpastie a ratelor dobânzii.
Dar dacă ne putem adapta la un serviciu al datoriei mai mare și putem evita o serie de crize bancare, șocul unic la nivelul prețurilor deschide un spațiu fiscal neașteptat. Trebuie să îl folosim cu înțelepciune. Avem nevoie de investiții publice pentru a scăpa de ciclul reactiv în care suntem blocați și pentru a începe să anticipăm provocările policrizei, fie că este vorba de sănătatea publică, de schimbările climatice sau de geopolitica destabilizatoare.
Trebuie, de asemenea, să acordăm ajutor acelei părți a societății care este cel mai puțin echipată pentru a face față acestor vremuri turbulente din punct de vedere financiar. Cei care se află în jumătatea inferioară a distribuției veniturilor și a bogăției sunt spectatori în marea remaniere a bilanțului. Aceștia dețin puține, dacă nu chiar deloc, active financiare și plătesc relativ puține impozite. Ei au trăit drama Covidiei și urmările acesteia ca un șoc pentru locurile de muncă și o criză a costului vieții. Spre deosebire de deținătorii de obligațiuni sau de investitori, interesele lor nu sunt reprezentate de lobbyiști. Gospodăriile lor nu sunt prea mari pentru a da faliment.
Dar dacă cei care conduc sistemul își imaginează că pot fi ignorați, că nu sunt importanți din punct de vedere sistemic, aceste elite nu ar trebui să fie surprinse de valurile de grevă și de reacțiile populiste care le vin în cale.
Sursa – www.ft.com
