Există puține momente mai înfiorătoare în istoria recentă a diplomației germane decât atunci când Sigmar Gabriel i-a cerut lui Vladimir Putin autograful.
Ministrul german al economiei de atunci transmitea o cerere specială din partea „Oksana”, o femeie cu rădăcini rusești care lucra în cabinetul stomatologic al soției sale. Putin a fost obligat și un Gabriel recunoscător a luat acasă o fotografie inscripționată cu cuvintele: „Oksana, toate cele bune”.
Era octombrie 2015, la un an după ce Rusia a anexat Crimeea și a provocat război în estul Ucrainei. Nimic din toate acestea nu l-a oprit pe Gabriel, care i-a mulțumit cu lăudare lui Putin pentru că și-a luat timp din programul său încărcat. Avea, la urma urmei, „atât de multe de făcut, cu conflictul din Siria”.
Citeste si:
Incidentul este relatat în Die Moskau Connection — „The Moscow Connection” — o nouă carte despre relația încurcată a Germaniei cu Rusia, scrisă de Reinhard Bingener și Markus Wehner, doi reporteri ai Frankfurter Allgemeine Zeitung. Investigat meticulos și scris captivant, ea echivalează cu un rechizitoriu condamnător al lui Gerhard Schröder, fost cancelar, lobbyist la Kremlin și prieten apropiat al lui Putin, precum și al cercului de politicieni social-democrați din jurul lui – bărbați ca Gabriel și Frank-Walter Steinmeier, fostul ministrul de externe și actualul președinte federal – și abordarea lor prea încrezătoare și prea indulgentă față de Rusia.
Autorii și-au propus sarcina de a explica modul în care Germania a ajuns atât de dependentă de gazul rusesc și cum politicienii germani ar fi putut fi atât de naivi cu privire la sistemul tiranic, neo-imperialist pe care l-a creat Putin. Luați împreună, ei consideră aceasta „cea mai mare greșeală din politica externă germană din istoria postbelică a țării”. Este o afirmație oarecum hiperbolică, dar puteți vedea ce înseamnă.
Multe depinde inevitabil de rolul lui Schröder și de relația sa supranatural de strânsă cu Putin. Autorii scriu cum președintele rus și-a folosit pregătirea KGB pentru a-l „recruta” pe Schröder ca un fel de agent rus de influență. Există o descriere hilară a lui care s-a legănat la petrecerea de 60 de ani a lui Schröder, în Hanovra, în 2004, cu un cor de cazaci de 40 de oameni, care i-a transmis cancelarului o serenată cu „Niedersachsenlied”, un fel de imn local. Curățarea a dat roade: la scurt timp după ce a demisionat din funcția de cancelar în 2005, Schröder a devenit președinte al Nord Stream AG și, de fapt, omul Gazprom în Germania, o numire care a lăsat o pată de neșters asupra politicii germane.
Dar rolul lui Schröder este bine repetat, iar statutul său de apologetul-șef al lui Putin al Germaniei este ferm stabilit în conștiința germană. Acolo unde cartea lui Bingener și Wehner se dovedește revelatoare este în evaluarea lui Gabriel și Steinmeier. În calitate de doi dintre cei mai puternici politicieni ai Germaniei în ultimul deceniu, s-au agățat de o politică învechită de prietenie față de Rusia, alimentată de nostalgia pentru Ostpolitik a fostului cancelar Willy Brandt din anii 1960 și 1970. Ei au condus unul dintre cele mai fatale și greșite proiecte de infrastructură în care țara s-a angajat vreodată – gazoductul Nord Stream 2, o întreprindere care a fost de la început concepută pentru a întări controlul Rusiei pe piețele energetice europene.
Urmărirea lui Steinmeier a unui „parteneriat de modernizare” cu Rusia, politica sa sclipitoare de „convergență prin interdependență”, este criticată în mod special. Este remarcabil că până în 2013, la doi ani după ce Putin a suprimat protestele larg răspândite împotriva alegerilor parlamentare trucate, Steinmeier ar putea evoca un „viitor comun” cu o Rusia legată de Occident prin „credințe fundamentale comune”.
Puține interviuri au îmbătrânit la fel de rău ca cel oferit de Steinmeier în 2016, în timpul manevrelor NATO din Polonia și Țările Baltice, când a condamnat „zocănitul sabrei” din vest și „strigătele stridente de război”. „Cine crede că obții mai multă siguranță prin paradele simbolice ale tancurilor la granița de est a alianței face o greșeală”, a spus el.
Însă autorii sunt mai ales uscători în privința lui Gabriel, care a cerut ridicarea sancțiunilor împotriva Moscovei și a respins în mod constant temerile legate de dependența tot mai mare a Germaniei de Rusia pentru energie. Înainte de a deveni ministrul energiei, aproximativ 35% din gazele importate ale Germaniei proveneau din Rusia: până în 2018, această pondere a crescut la 55%. Tot sub supravegherea sa, Germania a vândut unele dintre cele mai strategice facilități de stocare a gazelor către Gazprom – o decizie care ar avea consecințe fatidice în timpul crizei energetice care a urmat invaziei Ucrainei de către Rusia.
Puțini ies din această carte mirosind a trandafiri. Angela Merkel, cancelar german din 2005 până în 2021, este reproșată pentru că a dat pumnii cu Putin și a sprijinit Nord Stream 2 până la capăt. Adevărații eroi, deși rareori sunt menționați, sunt Verzii germani, care s-au opus conductei de la început. Autorii recunosc, de asemenea, rolul lui Olaf Scholz în direcționarea SPD către o viziune mai sceptică asupra Rusiei. El, cel puțin, era pe partea dreaptă a istoriei.
Dar triumviratul lui Schröder, Steinmeier și Gabriel sunt răufăcătorii de necontestat ai piesei. „De la început”, cei trei „au judecat greșit, au minimalizat și uneori chiar au negat agresiunea în continuă creștere a Rusiei față de vest și Germania”. „Cecenia, Georgia, Crimeea, crimele (oponenților politici ai lui Putin) – au fost o mulțime de semne de avertizare.”
Este o concluzie devastatoare, una care ar putea ajunge să arunce o umbră lungă asupra reputației celor trei bărbați în țara lor natală, modelând în același timp verdictul istoriei asupra SPD și a Ostpolitik-ului acestuia.
Sursa – www.ft.com
