China şi sancţiunile împotriva Iranului: interese economice dar şi o componentă geopolitică hotărâtoare

Prieteni şi aliaţi, China şi Iranul participă la marea şaradă a programului nuclear şi a sancţiunilor, împărţindu-şi rolurile: Teheranul imputatul, China avocatul.

Interesele economice scăldate în petrol, interesele strategice şi ticurile defensive faţă de Occident construiesc o legătură al cărei cost politic şi diplomatic începe să fie simţit de China. Aceasta pentru că Beijingul, care se expune pe scena globală nu numai la ONU, nu vrea ca relaţia cu Teheranul să-i complice viaţa, mai ales pentru că înţelegerea cu America lui Obama este agitată, comentează Corriere della Sera.

În revista “Global Times”, care de obicei nu dispreţuieşte elanurile unui naţionalism chiar sarcastic, scrie ziarul menţionat, un cercetător de la Academia de Ştiinţe din China, Yin Gang, a recunoscut că “China este prietena Iranului. Dar chiar şi între prieteni se vorbeşte de principii. China nu poate să nu ţină seama de cererile comunităţii internaţionale”.

Liniile de fond nu intră însă în discuţie. China şi Iranul sunt cu adevărat prieteni şi aliaţi, aproape rude. Atât Persia cât şi Imperiul de Mijloc s-au plâns de tratamentul suferit între secolele al XIX-lea şi al XX-lea din partea puterilor coloniale. În definitiv, atât Mao Zedong cât şi Ruollah Khomeini sunt doi lideri revoluţionari. Un fost ambasador în Iran iar în prezent cercetător, Hua Liming, a scris pe blogul său: “Ţările noastre sunt ambele în curs de dezvoltare, cu probleme similare.

Avem sisteme sociale şi ideologii diferite dar ne putem respecta reciproc alegerile fără a interveni în afacerile interne. Diplomaţiile noastre sunt autonome, nu dorim să ne controlăm una pe cealaltă. Resursele iraniene sprijină boom-ul chinez, iar tehnologia şi produsele chineze ajută creşterea iraniană.
Avantaj reciproc, dublă victorie”.
Iranul este al treilea furnizor de petrol al Chinei, după Arabia Saudită şi Angola, în proporţie de 11,4%. În mai 2009, cele două guverne au semnat o serie de acorduri, de la industria minieră la dezvoltarea sistemului feroviar în Iran, în valoare de 17 miliarde de dolari.

Cu toate acestea, “partida” din Consiliul de Securitate al ONU obligă China să-şi revizuiască formele relaţiei sale cu ayatollahii. Potrivit unui raport al International Crisis Group (ICG), publicat la 17 februarie, programul nuclear al Teheranului şi dezbaterea privind instituirea de sancţiuni împotriva Iranului au generat la Beijing “o dezbatere în mediul politicii externe privind pericolul dezvoltării domeniului nuclear iranian şi implicaţiile pentru politica Chinei”.

Au apărut două şcoli de gândire. Una “consideră că comportamentul Teheranului poate expune riscului pacea şi stabilitatea în Orientul Mijlociu şi prin urmare prejudiciază interesele chineze în regiune”, şi de aceea ar încerca să medieze între ayatollahi şi SUA. O a doua şcoală este de părere, în schimb, că “provocările nucleare iraniene pot continua fără consecinţe grave şi că SUA vor evita orice confruntare militară”.

Această poziţie reflectă interesele marilor companii petroliere care îşi împart explorările şi exploatarea câmpurilor petrolifere ale Iranului. Este vorba de triada binecunoscută pieţelor şi cancelariilor – Sinopec, prezentă în Iran din 2001, Cnpc şi Cnooc. Şi nu este vorba numai de petrol. În primele opt luni ale anului trecut, exporturile iraniene în China au mizat pe o cifră de peste 2 miliarde de dolari, +26,4% faţă de 2008.

La Beijing nu este niciun mister că rundele de sancţiuni ale ONU împotriva Iranului – iulie 2006, martie 2007, martie 2008 -, îmbinate cu absenţa comercială a SUA şi cu măsurile punitive bilaterale ale altor ţări, au lăsat spaţiu liber Chinei, care a profitat de acest lucru pentru a intensifica relaţiile, în asemenea măsură încât Washingtonul a cercetat în repetate rânduri dacă contractele chineze nu încalcă prevederile ONU.

Iranul şi China rămân ferme pe poziţii. Teheranul are nevoie de tehnologia chineză, având în vedere că instalaţiile sale nu se dovedesc a fi la înălţime şi chiar şi în domeniul extracţiei sunt învechite. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) a calculat că pentru a-şi relansa infrastructurile în domeniul energetic va fi nevoie, în ansamblu, pe o perioadă de 25 de ani, de 160 de miliarde de dolari.

Întrepătrunderea intereselor economice nu poate explica însă singură abordarea chineză a cazului Iran-ONU. Există o componentă geopolitică hotărâtoare în ceea ce – între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu – agenţia de presă chineză Xinhua a definit “o mare periferie a Republicii Populare”. Analiştii de la ICG susţin că “relaţiile bilaterale puternice ajută la contrabalansarea dominaţiei SUA în Orientul Mijlociu şi la dezvoltarea puterii contractuale a Chinei”.

Aceasta însă “nu vede programul nuclear iranian drept o ameninţare imediată”, cu alte cuvinte nu crede că este destinat în mod necesar sferei militare. Chiar dacă chinezii sunt de acord că “bomba iraniană ar fi contrară intereselor Beijingului, mai ales dacă va declanşa o cursă regională a înarmărilor, nu consideră că acest lucru ar obliga China să adopte paşi imediaţi.
Aceasta cu atât mai mult cu cât un general de la Universitatea Naţională a Apărării, Zhang Zhaozhong, a scris la sfârşitul lui 2009: “Tehnologia iraniană de îmbogăţire a uraniului este destul de primitivă”.

China impută Occidentului, şi mai ales SUA, responsabilitatea escaladării tensiunii şi se încrâncenează privind problema “ingerinţei”. Neamestecul, care pentru China priveşte “chestiuni interne”, ca Tibetul şi Taiwanul, este un crez global pe care China îl aplică sistematic, iar sancţiunile, în opinia sa, contrazic spiritul lui.
Acelaşi lucru este valabil, evident, şi pentru simpatia occidentală faţă de protestele de stradă, pe care Beijingul le urmăreşte cu îngrijorare cu o serie de trimiteri care variază între studenţii din piaţa Tiananmen şi Revoluţia culturală.

Într-un editorial publicat de cotidianul People’s Daily a avertizat că “dacă Occidentul nu cedează, chestiunea programului nuclear iranian se va agrava pentru toţi”. Este o duritate care este în sintonie cu criticile pentru dublul standard imputat SUA, tolerante cu domeniul nuclear israelian, indian şi pakistanez, dar nu şi cu cel iranian şi nord-coreean.

China nu ar dori să se vadă însă izolată în Consiliul de Securitate al ONU, acum când Rusia înclină spre poziţiile occidentale. Pe la Beijing au trecut adjunctul lui Hillary Clinton, James Steinberg, şi consilierul pentru Asia, Jeffrey Bader, şi probabil că s-a discutat cu ei despre Iran.
Dar relaţiile bune pe care China le are cu multe ţări din Orientul Mijlociu oferă unele elemente ulterioare pentru a perfecţiona linia Beijingului la ONU. Săptămâna trecută au avul loc convorbiri cu liderii comunişti chinezi Moshe Yaalon şi Stanley Fischer, respectiv vicepremierul şi guvernatorul Băncii centrale a Israelului.

Potrivit presei din Israel, aceştia le-au explicat autorităţilor chineze că Teheranul dezvoltă un program nuclear militar. Independent de ce va decide Beijingul, liderii chinezi au stat să asculte. Dacă ar fi vorba doar de un schimb de telefoane, ai putea auzi Beijingul recomandând Teheranului: “Încetaţi să faceţi pe fanfaronii”.
Willem van Kemenade nu are îndoieli: “China este stânjenită de campania internaţională împotriva Iranului şi vrea ca Teheranul să convingă Occidentul că programul său nuclear este cu adevărat paşnic.

Beijingul vrea să aducă Teheranul pe calea raţiunii”, a explicat pentru Corriere della Sera sinologul olandez, care este profesor la “Clingendael Institute of International Relations” – un think tank al politicii externe olandeze – şi care şi-a focalizat cercetarea asupra relaţiei dintre China şi Iran. Care este de fapt un triunghi: China-Iran-Occident.

Van Kemenade crede că, în ceea ce priveşte tipologia relaţiei: “Nu este o alianţă. Este un parteneriat şi nu există nicio axă islamico-confuciană. Mai degrabă, Asia Centrală în ansamblul ei se deplasează spre China. Cu un aliat istoric precum Pakistanul, constrâns la instabilitate – explică van Kemenade – pentru Beijing este preferabilă o înţelegere pe termen lung cu Iranuľ’.

În ceea ce priveşte sancţiunile, SUA ştiu că Beijingul nu este insensibil la unele pârghii manevrate de Washington, de la faptul că Israelul ar putea fi determinat să lovească pe cont propriu instalaţiile iraniene şi până la aversiunea arabă faţă de Iranul şiit. Mai trebuie amintit că, supusă unui embargou privind armele instituit de SUA şi UE în 1989, anul protestelor din piaţa Tiananmen, China cultivă o “relaţie puternică cu Israeluľ’.

În octombrie 2009, Beijingul a acceptat propunerea americană de creştere a furnizărilor de petrol brut din diferite ţări din zonă pentru a-l compensa pe cel iranian: din Emirate (trecând de la 50.000 la 150-200.000 de barili pe zi până la jumătatea acestui an), din Irak (peste 100% în 2010), din Kuweit (peste 50%) şi din Arabia Saudită (peste 12%).

“Beijingul – mai spune cercetătorul olandez – ar putea accepta numai sancţiuni care să determine Iranul să negocieze”, pe linie cu leitmotivul repetat de mass-media chineze, “dialog, dialog, dialog”. Scenariul este deschis. Realpolitik este cea care inspiră leadershipul comunist în relaţia cu Iranul, cu conştientizarea că există implicaţii delicate. Precum tensiunile din Xinjiang.

După “pogromuľ’ antichinez din 5 iulie 2009 şi reprimarea anti-uigură ce a urmat, numai premierul turc Recep Tayip Erdogan a criticat deschis China. “Din Iran s-a făcut auzită vocea unor ayatollahi, şi nici măcar a celor mai influenţi”. Chestiunea Xinjiang-ului musulman cere prudenţă din partea Beijingului. Pentru că ceva de spus are şi Republica Islamică. “La rândul său, susţine că Beijingul este prea slab şi apropiat de SUA”, potrivit cercetătorului olandez.

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata