„Concertul” lui Mihăileanu îl aduce pe Ceaikovski în sufletele cinefililor

Film al cărui laitmotiv este muzica clasică – într-o epocă a listelor de muzică pop prefabricate, şi a reality-show-urilor de televiziune – ‘Concertuľ, realizat de regizorul de origine română Radu Mihăileanu, merită deranjul unei deplasări la cinema, pentru că îl face pe cinefil să vibreze, să aibă aceeaşi senzaţie ca atunci când s-ar duce la un concert susţinut de cele mai bune orchestre, transmite luni La Republica Cultural.

Pelicula lui Mihăileanu este un elixir împotriva zgomotului surd al mediocrităţilor populare şi ‘de principiu’, iar delectarea cu melodiile şi pasiunea dezlănţuită de partiturile lui Piotr Ilici Ceaikovski duce la momente de mare intensitate, care ne fac să ne gândim cum mai poate muzica să emoţioneze – numai prin începutul şi sfârşitul ‘caricaturii cinematografice’ care este ‘Concertuľ, apreciază publicaţia menţionată.

În condiţiile recentei avalanşe de producţii hollywoodiene care oferă, în majoritatea cazurilor, priviri convenţionale şi reducţioniste (cu mici excepţii) asupra războiului din Irak, urmărind efectele războiului din Vietnam, acest concert pentru vioară al prestigiosului Ceaikovski constituie o întreagă experienţă senzorială, curioasă, dincolo de râsul provocat de un vodevil distractiv.

Trebuie adăugat că povestea este presărată cu lovituri, în locurile potrivite, de un suprarealism catastrofal – din cele care plac atât de mult şi din care se ‘hrănesc’ operele dezordonate, puţin ancorate în realitate: evrei care nu pot renunţa la comerţ oriunde s-ar afla, ţigani neprezentabili care se ocupă cu ilegalităţi, ruşi mafioţi, alcoolici şi nedisciplinaţi, şi artişti virtuozi, chiar dacă nu cunosc cuvântul ‘repetiţie’. Un circ foarte a la Kusturica, apreciază sursa menţionată.

Cunoscând povestea lui Mihăileanu, fuga din România şi de dictatura lui Ceauşescu în anii ’80, putem înţelege că istoria care se ascunde în spatele Concertului, care a câştigat premiul Cesar pentru cea mai bună bandă sonoră şi cel mai bun sunet, are multe elemente autobiografice, chiar dacă se schimbă ţara – faptele sunt situate tot între două culturi diferite, între est şi vest.

În timpul lui Brejnev, în fosta URSS, dirijorul cunoscutului teatru Bolşoi, Andrei Filipov, este degradat şi trecut la munca de curăţenie, pentru că i-a apărat pe artiştii evrei. După 30 de ani, Filipov dă peste un fax prin care cunoscuţii artişti ruşi sunt chemaţi la Paris, la Teatrul Châtelet. Iar de aici, Mihăileanu se foloseşte de ecuaţiile lui: Filipov trece drept dirijorul Bolşoi, îşi adună foştii artişti şi vine la Paris să susţină concertuĘ cu ideea fixă de a o cere drept solistă pe o cunoscută violonistă franceză, Anne-Marie Jacquet. Exigenţa lui are motivaţii puternice, anocrate în trecutul lui.

Arta şi circumstanţele adverse, fie ele politice ori personale, au dat mereu scenarii cu potenţial de cinema – şi trebuie recunoscut că dezvoltarea dramei din Concertul este sărăcăcioasă şi neregulată, chiar dacă are un ritm viu, care luptă să nu cadă în fiecare moment. Însă regizorul construieşte o poveste cinematografică fragilă, cu personaje groteşti şi situaţii umoristice prea populare, astfel că supune spectatorul, până la a-l suprinde emoţional, prin muzică – şi ce mai rezultat!

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata